„Între vorbele cele spăimîntătoare, dar deşarte ce s-au împrăştiat într-această capitală cu prilejul cutremurului şi care au făcut multe persoane lesne îngrozitoare să-şi piarză odihna, priveghind nopţi întregi sînt şi încredinţate că la 24 sau 25 ale aceştii luni era să să mai facă cutremurul sau mai tare sau deopotrivă cu cel de la 11. Soroacele acestor cu de la sine intitulaţi prooroci au trecut din mila lui Dumnezeu cu bine şi fără nici o primejdie, şi proorocirile nu s-au înplinit.“ Aşa se scria la două săptămîni după puternicul cutremur din Bucureşti care a avut loc „marţi la 11 ale următorului, noaptea la opt ceasuri şi 51 de minute“ (25 ianuarie 1838). Cutremurul a durat doar un minut şi a avut „trei săltări din care una a fost mai tare isbucnitoare“. Înainte de a se face o evaluare a pagubelor, au apărut temerile şi spaimele, iar mulţi tovarăşi s-au trezit peste noapte mari vizionari şi mari ales colportori, încurajaţi de priveliştea „jalnică“, într-un oraş ridicat prea puţin temeinic în piatră şi mult mai mult în lemn şi chirpici.

Prima măsură luată de vodă Ghica fu legată de trimiterea arhitecţilor prin biserici; dovedite a fi „primejdioase“, ele sînt închise; se trece apoi la salvarea sufletelor prinse pe sub dărîmături şi la evaluarea pagubelor. Scoşi de sub dărîmături se află destui, unii au supravieţuit, alţii au fost trimişi „cuviincios“ la locul cel orînduit. De pildă, în Văpseaua Roşie, Catinca, soţia lui State argintarul din mahalaua Scaunelor, n-a mai putut fi salvată, „zdrobită în cap atît de dărîmarea unui coş, cît şi de nişte lemne“, în timp ce Ilinca, sin (fiica) popii Gheorghe, atinsă doar de o bucată de tencuială, se afla „în bună stare“.

Victimele nu sînt numeroase: „adunarea“ arăta aşa: 8 morţi şi 14 zdrobiţi. „Săltătura“ avea însă să lase fără coşuri, sobe, tavane, ziduri, acoperişuri, multe case, biserici, hanuri, prăvălii