Ca şi în dosarele personale sau în corespondenţa cenzurată, nici în sacoşe nu era chip de ascuns ceva, nimic care să rămînă secret, nimic ce nu era cazul a fi expus ochiului vigilent al celor din jur. Consecinţă a transparenţei, gradul de colaborare, chiar de „intimitate socială“ – s-a amplificat.

Ca şi în dosarele personale sau în corespondenţa cenzurată, nici în sacoşe nu era chip de ascuns ceva, nimic care să rămînă secret, nimic ce nu era cazul a fi expus ochiului vigilent al celor din jur. Consecinţă a transparenţei, gradul de colaborare, chiar de „intimitate socială“ – s-a amplificat...

Nu toate meritele sînt durabile, iar unele nu-s nici măcar recunoscute. În evoluţia mijloacelor de comunicare, spre exemplu, rolul sacoşei de plastic e complet ignorat; cu toate că o parte din sociabilitatea noastră din ultima jumătate de veac ei i se datorează. A simplificat relaţiile, a democratizat ierarhiile, a făcut să circule, mai repede decît prin canalele special destinate acestui scop, ştiri de care aveam nevoie.

Întîlnirea întîmplătoare dintre două persoane cu sacoşe pline în mînă a fost uneori importantă ca un coup de foudre: „nu vă supăraţi (gest spre produsele/obiectele ce se zăreau prin limpezimea ambalajului subţire, foşnitor), unde aţi găsit?“: carne, pui, Istoria religiilor, sare, vată, Perlan alb, AgathaChristie, hîrtie igienică, ulei etc.

La întrebarea bruscă nu trebuia să se adauge nici salutul, nici prezentarea necesară: două fiinţe umane stabileau rapid legătura doar printr-o privire aruncată de una în sacoşa celeilalte. S-ar putea spune că înaintea unor curente de aiurea, ce-şi propuneau programatic renunţarea la diferite tabuuri, noi am dobîndit, în bună măsură, experienţă în această direcţie prin simplul fapt că nu ne-am despărţit atîţia ani de pungile de plastic ce ne-au echilibrat mersul şi existenţa. Ca şi în dosarele personal