Cine a fost mai intai – falimentul social sau statul minimal? Peste ani, la aceasta intrebare va fi mai greu de raspuns decat la clasica enigma. Cum, necum, ai nostri conducatori au reusit performanta de a falimenta statul (social). Daca economia inca mai respira e doar pentru ca ea nu exista – considerati acest paradox inca unul in lunga lista a celor specifice spatiului carpato-danubiano-pontic.
Asadar, dupa ce au falimentat statul social oamenii nostri – in realitatea doar unul dintre ei – s-a orientat rapid. A reevaluat situatia. Ce exista in proximitatea unui stat care nu mai poate finanta educatia, sanatatea, apararea, pensiile si toate celelalte? Desi nu e nicio asemnarea intre un stat minimal si ceea ce este pe cale sa devina Romania, Traian Basescu a descoperit iesirea din criza. Invocarea necesitatii abandonarii statului social si orientarea catre altceva mai aproape de realitatile romanesti.
E incurajator sa constati ca, in timp ce in Romania e nevoie de doi ani si ceva pentru ca o majoritate parlamentara sa adopte trei legi – a salarizarii unitare, a pensiilor si educatiei – dar voteaza alte sute la foc automat, printre care vreo doua din greseala, in conditiile in care partidele nu mai dau doi bani pe doctrine si ideologii, iar populatia si-a luat gandul ca asa ceva ar mai conta cu adevarat, presedintele teoretizeaza abisal teme precum “Reforma institutionala a Statului Roman. Statul asistential, statul minimal sau statul eficient?”
Amuzant e ca unii il iau in serios iar altii pun patos in dezbaterea serioasa a problemei, in timp ce el foloseste tema pentru justificarea si mascarea esecului politicii echipei sale. Desi am dubii ca Traian Basescu a auzit pana de curand de statul minimal, e interesant de privit cum foloseste acest concept pentru a muta atentia de la o realitate concreta, dureroasa si urgenta, care trebuie rezolvata totu
