Anul politic 2010 a fost încheiat de una dintre cele mai neaşteptate acţiuni de protest. Adrian Sobaru, electrician la Televiziunea Română, a înmărmurit plenul şedinţei Camerelor reunite ale Parlamentului României cu un salt aproape mortal, exact atunci cînd Emil Boc îşi începea pledoaria. Tocmai se pregătea, cu o zi înainte de Ajunul Crăciunului, respingerea moţiunii de cenzură la faimoasa lege-cadru pentru salarizarea unitară a „personalului plătit din fonduri publice“ (salariaţii supranumiţi adesea „bugetari“, cu un termen ce pune în aceeaşi oală tot felul de profesiuni, mai mult sau mai puţin necesare binelui public). Aruncîndu-se de la balconul sălii de şedinţe a Camerei Deputaţilor, nesăbuitul „bugetar“ a produs un şoc greu de descris. Actul său se dovedeşte a fi la fel de greu de interpretat doar dacă urmăreşti să-l înţelegi dintr-o postură cît de cît imparţială. „Nebun!“ s-au gîndit unii. „Protestatar curajos în sprijinul opoziţiei“ au spus alţi. Erou al societăţii civile, instrument naiv al unei voinţe oculte, oricum ar fi catalogat, Adrian Sobaru avea un mesaj de transmis, iar felul în care l-a comunicat mă face să cred că nu era adresat doar celor prezenţi în sală, ci întregii naţiuni.

Automutilarea intră, în acest caz, într-o ordine simbolică de natură discursivă. E vorba de automutilare nu pentru că am putea exclude intenţia sinuciderii. Nici vorbă de aşa ceva. Supravieţuirea autorului ei este o simplă întîmplare. Dar moartea nu contează cel mai mult într-o astfel de manifestare publică, probabil că nu a contat prea mult nici în planurile sinucigaşului. Gestul în sine, spectacular, uluitor, este mai important. Nu ar trebui să vedem în el doar o reprezentaţie de mare curaj, ci transformarea unui discurs politic de factură critică în spectacol vizual, un performance inedit cu valoare politică. Vrînd-nevrînd, trebuie să ni-l imaginăm proiectat pri