Am văzut din nou Biserica Sfîntului Mormînt, chiar înainte de Crăciunul lui 2010, într-o companie selectă de participanţi la un colocviu despre avangarda din România, organizat de Center for the Study of Romanian Jewry de la Hebrew University din Ierusalim şi ICR Tel Aviv. Am fost acolo, la „staţia terminus“ a pelerinajelor creştine, de mai multe ori. Prima dată, în 2006, conduşi de Diţa şi Sorel Goshen. A doua oară cu Ido şi Osita Leshem, care ne-au şi prezentat unuia dintre personajele esenţiale ale locului, poliţistul arab creştin Saliba, şef, pe-atunci, al postului de poliţie de la Biserica Sfîntului Mormînt. A treia oară, doar eu şi soţia. A patra oară, acum, în 2010, cînd am condus eu, pe bîjbîite mai mult, grupul care vedea Ierusalimul istoric pentru prima oară. Prin urmare, cele ce urmează sînt impresii articulate, sau, mai precis spus, confederate împrejurul temei comune – Biserica Sfîntului Mormînt. În juxtapunere, în coprezenţă, timpi şi locuri diferite pot descrie mai bine acest topos, care nu este doar o clădire, nu dă seama doar despre un singur timp istoric şi, mai cu seamă, nu aparţine nici uneia dintre (prea) multele denominaţii creştine care îl îngrijesc. Nu fără conflicte, greu de aplanat (spunea poliţistul, scrofulos la datorie: spre pildă, o scară de lemn a rămas proptită la înălţime chiar deasupra intrării, asta pentru că, după efectuarea unei reparaţii, custozii locului nu au putut decide în grija cărei denominaţii creştine cade acea bucată de faţadă şi, deci, cine are permisiunea de a se duce să înlăture scara).
DE ACELASI AUTOR Experiment în orizontul tradiţiei O sută de ani de istorie edificată Cine era, cine (mai) este arhitectul? Tradiţia tectonică Strat peste strat, străpunse, din vreme în vreme, de roca „nudă“ a Golgotei, trăiesc întreolaltă locul prezumat al înhumării adamice, peste care cel al răstignirii; alături, cel al de
