Dacă la Rimbaud lumea începe cu cîteva rîsete de copii, la noi, la Dilema, totul a început cu hazul titlului. Am prins o perioadă grea pentru botez: mureau sau erau pe moarte titluri fabuloase, cum de la Moftul român, supremul, nu mai trecuseră prin mintea românului: Mangafaua, Microbistul, Fraierul român, The Foamea, Robinson, culminînd cu acele Veşti proaste pe care şi azi îl consider o capodoperă, frizînd dialogul paradisiac:
– Daţi-mi Veşti proaste!
– S-a terminat!
Ele au murit din cauză că erau prea bune. Există titluri atît de bune că strivesc ziarul. Veşti proaste e un titlu anormal de bun care-şi ucide redactorii, dacă aceştia sînt inteligenţi şi nu vor să facă băşcălie de ei înşişi. De aceea, ca în junglă, au rămas în viaţă – şi e o veste bună – titlurile normale: Adevărul, Dimineaţa, România liberă; nu trebuia să ajungem la ele, dar nici la prea originalele – vechea lege a sumbrului jdanovism: a nu fi original cu orice chip! Trebuia făcută o medie, groaznică operaţie. Un titlu serios şi vesel. Grav, dar nu prea, voios, însă nu exuberant, neavînd de ce. Solid, dar şi uşure. Nietzscheean vorbind, mai mult Bizet decît Wagner. Antonpannesc – şi cu carne, şi cu brînză. În dimineaţa aceea de dinaintea Crăciunului ’92, eram categoric binedispuşi, nu vroiam să cedăm solemnităţii de botez, ne sticleau ochii. Poate că am avut, astfel, noroc.
DE ACELASI AUTOR Puseuri de toamnă La un sfert de veac de cînd s-a dus Turnătoria ca discurs amoros Curs scurt de sociologie a şepcii la româniCuvîntul a venit la prima cădere pe gînduri lîngă Andrei Pleşu. Aflat într-una din acele veşnic discutabile zile bune, cînd habar nu ai cîte celule mor şi se nasc în tine, domnia sa a pornit să parodieze cam ce probleme înalte le-ar sta pe limbă, într-o asemenea clipă sacră, superrafinaţilor: limbajul ca stare, ironos-ul ca sferă, livrescul ca d
