Aşa sînt criticii. Guralivi, simpatici, alintaţi, distractivi. N-ai venit aici să te războieşti cu ei, nici să provoci, nici să pretinzi ceva, nici să te vaiţi, n-ai avea motive, nu eşti unul dintre resentimentari sau frustraţi, dimpotrivă. Te-au răsfăţat destul, la capitolul ăsta nu te poţi plînge. Nu ştii nici tu de ce-ai venit. Ai venit dintr-un capriciu. Ai venit să te joci. Nu puteai pierde ocazia, nu există o a doua şansă, regula e nescrisă, dar dură, o ştim cu toţii, iar ei, „legiuitorii”, o şi exploatează din plin: la o cronică nu se răspunde.
Ai ştiut-o dintotdeauna. De acord. Regula lor, jucăria lor...
Dar jucăria voastră? Cîndva, în „copilăria” cea îndepărtată, cînd tu, una, nu aveai romanul, aşa stăteau lucrurile. Credeai intens şi fără rezerve în rostul criticii literare, în prestanţa ei. Priveai spre ea sfios. O vedeai imaculată, gata să te protejeze. Avînd ceva din autoritatea adultului. Numai că jocurile s-au schimbat radical cînd ai cunoscut romanul. Crescuseşi, deveniseşi tu însăţi adult. Îţi pierduseşi inocenţa şi, odată cu ea, critica îşi pierduse şi ea puterea de seducţie. Ajunseseşi în vîrf (în vîrful rîvnit de tine, mă grăbesc să adaug), adică în roman, iar acolo, sus, în roman, e foarte bine. Plăcerea e brutală. Aproape fizică. Atît de mare, că nici nu se poate povesti.
Iar de-acolo, din roman, cum spun, pe ele, pe acele instanţe critice de altădată, dinaintea cărora stăteai şi tu, ţintă perfectă, ca toţi ceilalţi (chiar dacă puţine săgeţi te şi atingeau măiestrit sau în puncte vitale), pe acei „vechi maeştri”, care cîndva te intimidau şi te povăţuiau şi te susţineau ca nişte enormi adulţi cumsecade, îi vezi azi cu totul altfel. Mai mici. Şi infinit mai vulnerabili (nu ca valoare, ci ca impact). Iar ceea ce ai venit să le spui şi tu, acum, cînd ţi s-a dat „liber” la spus pentru o fracţiune de secundă, e
