Îmbătrânim şi devenim tot mai morocănoşi. Găsim răspuns singurătăţii şi cu greu ne desprindem de comoditatea ei. Îmbătrânim înainte de vreme şi, în ultima clipă, ne agăţăm, cu disperare, de firul mult prea despicat al vieţii.
Seară de seară, cu o precizie aproape nedemnă de o vietate, ne aşezăm în faţa mesei pe care înşirăm te miri ce d-ale gurii, aproape de-a valma, mimând un ospăţ barbar. Măncăm în grabă, câteodată găsim timp pentru mici răsfăţuri dulci, şi ne încheiem cina târzie, aşa cum a-nceput, în tăcere. O cină a oamenilor singuri…
Privim, detaşaţi, cum viaţa trece pe lângă noi. Numărăm pe degete “reuşitele”, rezumate, de altfel, la neînsemnate chilipiruri de moment. De multe ori, căutăm însingurarea şi ne predăm uitării.
Nu cred să existe om care să nu fi simţit nevoia de singurătate. Refugiu din calea a tot ce înseamnă cotidian. Fie că ne predăm muzicii, ne lăsăm purtaţi prin filele vreunei cărţi primite cadou sau alergăm prin parcuri mizere, ne deconectăm de prezent şi evadăm în altă lume. În altceva. Momente când ne predăm însingurării. Când refuzăm orice cuvânt, orice privire. Când vrem să ne fim noi înşine, singuri, uitaţi. Când orice gest, orice atingere întinează, parcă, solitudinea. Şi linişte. Atât de linişte, încât simţi timpul cum o ia din loc.
Voi, care vă întoarceţi acasă
şi, după ce-aţi închis uşa,
spuneţi “bună seara”,
voi nu ştiti ce-nseamnă
să intri pe o uşa tăcând…
(Octavian Paler) Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter
Îmbătrânim şi devenim tot mai morocănoşi. Găsim răspuns singurătăţii şi cu greu ne desprindem de comoditatea ei. Îmbătrânim înainte de vreme şi, în ultima clipă, ne agăţăm, cu disperare, de firul mult prea despicat al vieţii.
Seară de seară, cu o precizie aproape nedemnă de o vietate, ne aşezăm în faţa mesei pe care înşirăm te miri ce d-ale gurii, aproape de-a v
