A scrie cărţi de etică, invocînd datoria, onoarea sau eroismul, aduce cu asumarea unei zădărnicii crase. Şi cu acceptarea unei înfrîngeri anticipate, efectul cărţii asupra cititorilor fiind din categoria influenţelor minime.
Cauza stă în detaliul trist că ne-am pierdut acuitatea faţă de idealuri. Nu mai reacţionăm la imperative sau îndemnuri, ci doar la motivaţii şi interese. Sîntem pragmatici, adică dezumflaţi. Şi lucizi, adică vicleni. Şi fiindcă sîntem molipsiţi de o formă de cinism de natură descurcăreaţă, îngroşăm obrazul şi ne exersăm facultatea dispreţului. Mai mult, orice apel la norme morale ni se pare o impoliteţe, ba chiar o indiscreţie. De aceea, un autor care stăruie să publice un tom cuprinzînd dezbateri etice va avea un destin trist: fie va fi ignorat, fie va fi tratat cu compătimire. De cîtă naivitate trebuie să dai dovadă ca să mai vorbeşti de imperativ categoric, de caracter sau de onoare? Ori eşti un puritan avid de predici vetuste, ori eşti un visător din speţa rigizilor idealişti.
Vasile Morar e din categoria a doua. Un entuziast de stofă tandră, avînd o limfă senină de intelectual stenic, a cărui formă predilectă de expresie e prelegerea universitară. Profesor de-o viaţă, Vasile Morar are o mină curtenitoare de mic burghez pedant, al cărui ştaif se simte în vestimentaţie (costum şi cravată) şi în eleganţa gesturilor. E un meticulos corect fără stridenţe de atitudine. Nu l-am văzut niciodată supărat, dar nici euforic. Pe stradă sau pe culoarul facultăţii trage după sine un zîmbet perpetuu fără fluctuaţii faciale, genul de surîs ce pare dăltuit în faldurile fizionomiei, graţie unui reflex expresiv devenit obişnuinţă. Vasile Morar parcă surîde unei icoane lăuntrice căreia numai el îi ştie identitatea, impresia pe care o face fiind cea a unui iremediabil adolescent surprins în clipa degustării reveriilor intense. Profeso
