Vorbind în treacăt despre propriile defecte, Paul Miron (1926-2008) pune pe primul loc o anume tendinţă către excesul de expresivitate. Din pricina acestuia, continuă profesorul, polemicile lui ar fi întotdeauna mai mult decât polemici. Nu se mulţumeşte să îşi afirme opoziţia, ci o asezonează cu maliţii întâi candide, apoi, crescând din acestea, din ce în ce mai usturătoare.

Spune, aşadar, lucrurilor nu doar pe nume, dar şi pe prenumele tuturor înaintaşilor şi urmaşilor. Asta chiar şi în spaţiul familial, ceea ce, se pare, i-a atras frecvente obiecţii din partea inteligenţei teutone a soţiei, Elsa Lüder.

Caracterizarea, pe care am găsit-o în volumul O lume pe dos (convorbiri cu Ovidiu Nimigean) i s-ar potrivi, cred eu, mai degrabă partenerului de dialog, care, pe lângă poet şi prozator, e şi un redutabil moralist, cu verb caustic. În ce-l priveşte pe Paul Miron, aici cel puţin, acesta îşi iese doar arareori din matcă. De exemplu atunci când se supără pe critica literară, care, neştiind unde să-l încadreze, i-a comentat cărţile (Fata călăului şi celelalte) favorabil, dar prudent. De fapt, nici măcar reproşul acesta nu e propriu-zis un reproş, nemul- ţumirea subînţelegându-se din ton, cum bine remarcă Ovidiu Nimigean, şi nu din vreo veritabilă diatribă pe care ar orchestra-o.

Într-o privinţă, totuşi, Paul Miron pune degetul pe rană: literatura lui, publicată târziu, după Revoluţie, a fost apreciată mai ales în dimensiunea ei formală, lingvistică, şi nu în aceea, mai importantă din punctul său de vedere, ideatică sau tematică. (Chiar în prefaţa Lumii pe dos Nicolae Manolescu pare să-i mai dea o dată apă la moară, notând că Miron „vorbea şi scria într-una din cele mai frumoase limbi româneşti” din câte i-au fost date criticului să audă şi să citească.) Observaţia e, deci, cu atât mai plauzibilă.

Numai că, lingvist de m