Atunci când deschiderea pentru schimbul onest de idei este ocultată, când confruntarea de proiecte este neglijată, când atacul la persoană se transformă în substitutul oricărei ideologii, când totul pare că se reduce la strategia urii, inevitabilul se întâmplă: violenţa trece de la limbaj în practică. Iar carnagiul din 8 ianuarie de la Tucson (Arizona) - căruia i-au căzut victime şase fiinţe umane, printre care şi o fetiţă născută chiar pe 11 septembrie 2001, iar dintre cei 16 răniţi, într-o stare gravă se află şi o parlamentară, reprezentanta democrată Gabrielle Giffords - a readus în atenţia opiniei publice internaţionale tema urii. Ura de clasă, ura de rasă, ura religioasă, ura faţă de libertatea de expresie, ura de democraţie, ura de (clasă) politică etc. sunt tot atâtea extremisme care
inundă viaţa noastră cotidiană. În consecinţă, de parcă nu era suficientă doar ca fenomen economic şi social, criza a trezit monştrii politicii. Aceiaşi monştri care acum opt decenii au dus lumea pe marginea prăpastiei. Şi astăzi acelaşi tip de ură, adaptată mediatic şi politic epocii postindustriale (deci cu atât mai periculoasă) începe să facă victime.
La Tucson s-a văzut doar vârful icebergului. Căci ura cotidiană, cea care macină societăţile noastre, nu se vede la fel de bine, dar este la fel de distrugătoare. Disperaţi să îşi asigure sau consolideze puterea afectată de o criză pe care, dacă n-au facilitat-o, oricum n-au putut-o preîntâmpina, destul de mulţi politicieni cedează fără luptă în faţa extremismelor şi neopopulismelor. Lipsa convingerilor democratice este principala sursă a tensiunilor sociale pe care le cunoaşte societatea actuală. O vedem din Ungaria lui Orban în Italia lui Berlusconi, din Franţa lui Sarkozy în Olanda lui Geert Wilders. Iar în România situaţia nu este mai bună decât în alte părţi. Căci extremismul şi populismul au început să fie pra
