M-am tot întrebat, prin anii ’90, de ce nimeni nu se arăta interesat scenic de Şcoala dictatorilor a lui Erich Kästner. Nu că timpul ar fi trecut. O dovedeşte şi viziunea propusă Teatrului Naţional din Timişoara de Alexander Hausvater, odată cu premiera spectacolului Iulius Caesar după Shakespeare. Dictatura ca perpetuare a unei chemări maladive şi, în bună măsură, insesizabile, din interiorul fiecăruia, pluteşte înlăuntru şi este lichid amniotic pentru povestea spusă de actorii timişoreni în spaţiul special al fostului Manej imperial, plecînd de la celebrul fapt istoric din senatul roman. O poveste complicată (nu de puţine ori în exces), al cărei corespondent (pentru că tot am început prin a mă referi la anii ’90) cred că este montarea cu Oedip a lui Andrei Şerban, de la Opera Naţională din Bucureşti. Lasă că întreg parcursul de substituţie a personajelor constă exact în exerciţiul psihanalizabil al suprimării tatălui. Întrucît, în manejul propus de Judit Dobre-Kóthay, despre taţi în curs de formare, care urmăresc să se substituie tătucului (dedushka) prezent, este vorba şi despre femei născătoare (probabil de viitori taţi în formare, care vor urmări să se substituie…), aşadar, pe cale de consecinţă, predestinate tragicului. Pe băncile manejului – circ antic –, nu stau însă senatorii, ci spectatorii, cărora li se spune limpede: „Voi decideţi!“. În afara spectatorilor deveniţi, astfel, actanţi ai istoriei (cum şi sîntem, în definitiv) şi chiar ai parcursului scenic, regizorul mai propune un personaj care, în caietul de sală, este numit Profesorul (deşi, cred, ar fi trebuit păstrată ambiguitatea maximă a respectivei entităţi). Ce să fie, totuşi, acest personaj realizat excelent de Răzvan Mazilu? Destinul? Un orchestrator pervers al existenţei mundane? Un soi de Isus care, deşi omnipotent, nu scapă nici el agresiunii sociale? Expresia sintetică a tragediei femi