Distincţia a făcut-o, se ştie, E. Lovinescu, referindu-se la Maiorescu, în care a văzut polemistul prin excelenţă. Polemica ar fi o confruntare paşnică de idei, în ciuda originii războinice a cuvântului (în greaca veche, polemos înseamnă război), iar pamfletul, una de cuvinte, cât se poate de războinică.

Se poate broda în jurul distincţiei şi al definirii celor doi temeni. Recunosc că mi-am amintit de teza lui Lovinescu urmărind polemicile din ultimul timp. În fond, Lovinescu însuşi s-a simţit ispitit să facă distincţia cu pricina, nu pur şi simplu de dragul lui Maiorescu, dar la presiunea climatului intelectual de la sfârşitul anilor ’30, tot mai marcat de confruntări violente. Trebuie să spun, din capul locului, că polemica şi pamfletul sunt specii care se învecinează literar şi legitime deopotrivă. Ceea ce le opune nu este un capriciu subiectiv, ci o opţiune ideologică. Pamfletul a fost preferat de scriitori în măsura în care este literar mai expresiv decât polemica, întemeiată, ea, pe spirit critic. Impulsivitatea artistului se împacă greu cu logica. Sunt, desigur, şi spirite critice tentate de pamflet. Partea proastă este că pamfletul pretinde talent literar. Dacă nu ştii să scrii ca lumea, e mai bine să nu scrii pamflet. Ce observ eu la destui dintre îndrăgostiţii peste noapte de verva şi de culoarea pamfletului este confuzia dintre expresivitate şi trivialitate. E uimitor să constaţi de câtă grosolănie devin capabili oameni altminteri subţiri. O grosolănie, nu doar de limbaj, ci şi de idei. S-ar spune că pamfletul le toceşte condeiul şi mintea. E o specie iraţională prin natură, care nu vrea să convingă, ci să condamne şi, de ce nu, să ucidă. Se hrăneşte din dispreţ şi din ură. Polemica e, în schimb, democratică şi liberală. Absolutismului pamfletar, ea îi opune un relativism înţelept. În comunism n-au existat polemici propriu-zise. Au fost în