„Orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea. Şi, când în picioare de vă rugaţi, să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte greşelile voastre. Dar dacă nu iertaţi, nici Tatăl vostru care este în ceruri nu va ierta greşelile voastre”, citim în Evenghelia după Marcu din Noul Testament, Pilda „Puterea credinţei”!
M-am întrebat de ce rugăciunea cu întreaga credinţă apare aici lângă iertare. Să fie o legătură între puterea rugăciunii şi iertare? Să fie iertarea ca o treaptă, pe care avem musai să călcăm pentru a intra în starea de rugăciune descrisă de Marcu? Să fie iertarea ca o condiţie, ca un prag, peste care avem a trece cu inima şi cu mintea pentru ca rugăciunea să ni se împlinească? Să fie lipsa iertării faţă de ceva sau de cineva un buştean uriaş în calea puterii credinţei noastre şi a puterii rugăciunii? Aş zice că dacă lucrurile n-ar sta astfel, alăturarea din pilda de mai înainte n-ar avea nici un sens.
„Când te rogi, să crezi că ai şi primit şi vei primi lucrul cerut.” Dar să ceri, să crezi, să simţi ca şi cum ceea ce ai cerut este deja împlinit, şi când te rogi să ierţi. Iertarea este, poate, o etapă care ne scapă de obicei în practica rugăciunii pentru împlinirea unei dorinţe sau nevoi. Iertarea ar putea fi chiar prima etapă a rugăciunii, dacă observăm că Marcu precizează; „Când stai în picioare să ierţi!”. Poate că este un fel de a spune „să ierţi mai întâi”. Înainte de a sta în genunchi, în faţa lui Dumnezeu pentru rugăciune, stai în faţa oamenilor „în picioare” şi iartă-i. Aşadar, se poate ca rugăcinile neîmplinite, cele ce par a rămâne neauzite şi cele ce nu primesc un răspuns să se împiedice tocmai în această scăpare a noastră în rugăciune? Se poate ca, înainte de a cere, să fim condiţionaţi de iertare?
Se poate ca lipsa de iertare f
