“Dosarul de securitate” si-a pierdut de mai bine de un deceniu orice urma de potential comercial, orice putere de a atrage un public larg. Iar de citiva ani, de cind anticomunismul are sediu, institut, oameni angajati cu norma intreaga si in timpul campaniilor electorale, si in perioada de repaus, investigarea trecutului cu dosarele pe masa pare sa fi ajuns intr-un serios con de umbra (sa-i zic “con de plictiseala”?). Trec peste vina incontestabila a “investigatorilor” care au omorit subiectul cu patosul lor inutil si dubios. Si intreb “la ce bun sa mai citim un dosar de securitate, fie el al unuia dintre disidentii romani autentici, cu care defilam de 20 de ani”? Raspunsul nu e asa de simplu.

Eu, fiul lor. Dosar de securitate, al lui Dorin Tudoran – dosarul poarta numele sau, nu volumul, scris practic de securisti si de turnatori. Avem un vraf de hirtoage (nu sint toate, in cazul Tudoran ar mai fi multe de recuperat – pe linga vesnica problema cu “urmarirea externa” unde paginile sint sau foarte putine sau lipsesc cu desavirsire – cazul lui N.C. Munteanu) in care se aduna de-a valma birfe, turnatorii josnice, turnatorii demne – da, exista si asa ceva –, recomandarile si interpretarile ofiterilor, dispozitiile superiorilor, interceptari, relatari, transcrierile unor convorbiri telefonice, rezumatele unor intilniri publice sau semi-publice (intruniri literare restrinse) si cite si mai cite. Cum citesti asa ceva? Intrebarea e cu atit mai actuala cu cit genul acesta de lectura – complicata, sincopata, codata, cu chestiuni serioase ingropate in tone de mizerii – este acum discutat si rasdiscutat dupa scandalul wikileaks. Exista o diferenta: un dosar de securitate romanesc este rezultatul unor indelungi filtrari, asteptari, mistificari. Si, mai ales, nu are prospetimea, scandalul unor desecretizari precum cele suspomenite.

Nicolae Manolescu observa in postf