Ce spui mă duce cu gândul la povestea spectacolului "Avalanşa", o metaforă despre căutarea libertăţii, despre frica de a vorbi, în care joci la Teatrul Naţional, şi la ceea ce tu spuneai despre teama românilor de a-şi cere drepturile, despre umilinţa de a spune totul cu juma' de gură. Sunt mulţi care gândesc la fel ca tine, dar nu ştim cum să fim uniţi.
M-am săturat să tot aud că sunt mai mulţi care gândesc la fel. Unde?! Iar faptul că nu suntem uniţi e o altă problemă a noastră. Ce uniţi? Că dacă suntem uniţi doi şi vine un altul şi-mi dă cu 100 de lei mai mult, te las acolo unde eşti şi plec, fug, o vând şi pe mama, şi pe tata, vând şi casa... Suntem o naţie atât de păcătoasă şi îmi pare aşa de rău că am ajuns aşa. Bine, noi din istorie ne-am cam dat după cum a bătut vântul şi ne-am dus după interes, dar ne-am dus oricum prost. Şi acuma tragem.
Păi, şi ce faci? Te pierdem? Dacă ţi se oferă o şansă să-ţi faci munca prin alte zări, pleci?
Nu plec din ţară. Cu toate că nu bag mâna în foc. Dacă mi se oferă ceva bun, de ce nu? Poate pentru o perioadă. Dar nu sunt omul care să plece. Vorbesc eu aşa, dar aici e acasă, aici e familia mea, prietenii mei, aici am început să fac teatru. O să mă întorc. Nu e vorba că nu mai suport, dar nu mai pot să tac. Iar de când am început să vorbesc, oricum nu mă ascultă nimeni. Şi chiar dacă mai apleacă unii urechea, nu se întâmplă nimic. Eu nu văd nici o ieşire din impas. Nu acum cel puţin. Brucan s-a înşelat când a spus 20 de ani. Poate că ne mai trebuie încă 30. Nu ştiu. Oricum, generaţia asta e molipsită. Avem lucruri proaste în noi, multe nici nu le conştientizăm. Uită-te la cei care au fost în străinătate şi au luat contact cu oamenii de acolo. Cât de deschişi sunt oamenii ăia, de liberi. Sigur, şi situaţia e alta. Dar vorbesc, de exemplu, despre oameni care, să zicem, erau profesori şi brusc, înt
