În opera lui Mihail Sadoveanu se armonizează istoria, documentarul şi poezia, împletite cu frumuseţea şi ritmul indicibil al naturii. Romanele istorice au un pronunţat timbru de epopee, în care legile vieţii fac casă bună cu tărâmul viselor. Scriitorul descoperă o parte din tainele existenţei, pe care le împărtăşeşte în scris. Deasupra poveştilor sadoveniene, mai sus de vieţile eroilor săi se cerne pulbere de poem şi înserare vrăjită.

Îndrăgostit iremediabil de munţi, păduri şi ape, preocupat de misterele trecutului şi de meandrele sufletului omenesc, Mihail Sadoveanu avea un loc sigur în istoria literaturii, atunci când în România se instaura ciuma comunistă. S-a născut în 1880, la Paşcani. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial avea peste 60 de ani şi îşi consolidase, în linii mari, opera. Fiul său cel mic, Paul, murise pe front. Ar fi avut, se pare, suficiente motive pentru a se retrage din viaţa publică. Este adevărat că extremiştii de dreapta îi arseseră cărţile în piaţa publică la sfârşitul anilor ’30, ceea ce l-a în­grozit şi, în încercarea sa de a se salva, şi-a construit o cabană într-un loc ferit de ochii lumii.

S-a retras, până la sfârşitul războiului, la Bradu Strâmb, pe Valea Frumoasei. Această întâmplare cumplită ar putea fi o explicaţie psihologică pentru decizia sa de a rămâne în prim-planul atenţiei pu­blice şi după ce România a fost ocupată de sovietici. Pe de altă parte, co­mu­niştii făceau tot ce le stătea în pu­teri pentru a-şi alătura oameni de cultură credibili, de a căror complicitate aveau urgentă nevoie.

Mihail Sa­do­veanu era deja un scriitor naţional, o personalitate al cărei cuvânt conta în societatea româ­neas­că. S-a întâmplat astfel că, în 1944, Sadoveanu îi asigura pe români, într-un interviu publicat în Jurnalul de dimineaţă: "Nu am avut şi nu am nici o clipă vreo îndoială asupra declaraţiil