Ca să-ţi plăteşti o banală factură, trebuie să stai la coadă şi să suporţi nesimţirea funcţionarilor băncii, ai companiei de cablu sau ai companiei de utilităţi. Majoritatea funcţionărimii este populată, din păcate, de aceleaşi tăntici cu părul făcut permanent de gâtul cărora atârnă un kilogram de aur şi care mănâncă pe birou cu o mână, în timp ce cu cealaltă tastează la computer.

Ne revoltăm, în timp ce stăm ca vitele într-un spaţiu de trei pe trei. Suduim în gând. Ne promitem că i-o vom zice noi când ajungem la ghişeu. Cum îşi permite să vorbească la mobil în timp ce eu stau ca... aici la coadă? Însă odată ajunşi în faţa tejghelei ne înghiţim vorbele. Plătim, ne luăm chitanţa şi nu ne mai gândim la nimic. “Şi dacă îi făceam reclamaţie, ce?! Nu se întâmpla nimic, sunt convins. Mai pierdeam şi timp”, sunt gândurile ce ne vin în cap. Ne-am obişnuit cu ideea că nimic nu poate fi reparat, nimeni nu ne va da dreptate, chiar dacă avem, nimeni nu ne va sprijini în demersul nostru, chiar dacă este ultima noastră şansă de a schimba ceva. Dacă furnizorul de energie electrică ne întrerupe zilnic curentul câteva ore, de ce nu îl dăm în judecată? De ce continuăm să le plătim factura la zi? Suntem masochişti. Dăcă vecinii de deasupra sau de vis-a-vis dau chef după chef în fiecare seară, de ce nu anunţăm poliţia? Faptul că că am mai anunţat-o şi nu s-a întâmplat nimic nu este un motiv să suportăm mitocănia, nesimţirea, bătaia de joc, până la epuizare. Dacă un primar îşi face patru case pe bani publici în timp ce străzile din oraş sunt sparte, trebuie alungat din comunitate. Dacă un politician trimis de noi să ne reprezinte interesele ne-a uitat, trebuie alungat de acolo. Dacă drepturile fundamentale ne sunt încălcate în această ţară şi noi vom continua să încasăm, nesimţiţii ne vor încăleca. O singură reclamaţie poate e aruncată la coş. O mie, două mii, zece mii de reclamaţ