Urît a mai început anul acesta! Şi nu e vina lui, a anului, ci a noastră, care inventăm o discontinuitate artificială acolo unde nu e decît continuitate. Sînt, bunăoară, mai dezamăgitoare piruetele logice şi volutele sofistice ale lui Andrei Pleşu din scrisorile către Ion Vianu scrise la început de an decît cele din editorialul său din 29 decembrie? Nu, sînt la fel de triste toate. Şi, pînă la urmă, nici nu ştiu ce e mai dureros: că oameni pe care îi respect pentru cultura şi harul lor, oameni pe care nu-mi permit să-i bănuiesc de vreo pornire antidemocratică, se fac că nu înţeleg despre ce e vorba şi girează, cu motivaţii subţiri şi, vai!, prea subtile, nostalgii legionaroide nicicînd dispărute din mentalul românesc, sau constatarea formei virulente pe care o iau, la unii, aceste nostalgii. N-or oferi forumurile revistelor culturale eşantioane reprezentative pentru creionarea tendinţelor din spiritul public actual, dar cred că putem cădea de acord că reprezintă, totuşi, un indiciu despre starea intelectualităţii – măcar a unei părţi a ei. Iar revărsarea de ură şi antisemitism e vizibilă pentru oricine are ochi de văzut. Nu cred că dorul acesta de curăţenia legionară, exaltarea spiritualismului şi a ortodoxismului sînt iscate numai de starea jalnică în care se află societatea românească, de atît de deplînsa ei prăbuşire economică şi morală. Sînt, mai degrabă, expresia unei aplecări constante înspre spiritualism a unei mari părţi a intelectualilor români de ieri ca şi de azi. Ce păcat că tocmai legionarii s-au găsit s-o materializeze! Se datorează şi tendinţei de a valoriza pozitiv orice fel de anticomunism, din orice parte ar veni (filmul despre Ogoranu, de exemplu, şi, mai ales, comentariile la acest film stau mărturie). Sînt, poate, şi expresia unui, la fel de constant, antisemitism mai mult sau mai puţin latent, de sorginte economică, culturală sau religioasă