În urmă cu câteva luni, ca membru într-o comisie de doctorat, m-am confruntat – nu pentru prima oară –, cu situaţia paradoxală de a citi o lucrare foarte bine alcătuită, dar al cărei subiect era fals de la un capăt la altul.

Teza era dedicată uneia din faimoasele militante pentru drepturile omului, o vedetă din categoria „veritabile conştiinţe artistice şi morale”. Identificându-se cu aspiraţia de libertate, detestând cruzimea Apartheid-ului, Nadine Gordimer a fost una din cele mai active adversare ale rasismului radical din Africa de Sud. Scriind, decenii în şir, în linia militantismului antisegregaţ ionist, fiind purtătoarea unui mesaj marcat profund de politic, a constatat uimită, după căderea vechiului regim, că lamentourile ei nu mai interesează pe nimeni.

Situaţia este paradoxală: atingându- şi ţelurile politice, autoarea a rămas, într-un fel bizar, fără „obiectul muncii.” Propagandismul lipsit de fundament estetic, al creaţiei anterioare, îşi avea cel puţin o motivaţie solidă socială. Astăzi, mesajul obstinat anti-Apartheid e depăşit, pentru că societatea se mişcă într-o cu totul altă direcţie. În aceste condiţii – având în vedere şi vârsta autoarei – e imposibil să speri într-o „reinventare” estetică. E vorba, mai degrabă, de reorientarea în direcţia unor poncife pe care stânga occidentală le-a îmbrăţişat de mai multă vreme.

Programul politic localist a fost înlocuit de agenda globalismului. Şi André Brink, şi Breyten Breytenbach, tovarăşii ei de idealuri, au devenit, din acest motiv, prizonierii unui militantism sterp şi datat, care îi condamnă la marginalitate după decenii de centralitate. Este şi aceasta o ironie, pentru că, aşa cum susţine Nadine Gordimer, „Africa de Sud nu mai e la marginea imperiului, ci în centrul lui.” Doar J. M. Coetzee, al patrulea membru al „patrulaterului” de celebrităţi sud-africane, a reu