Dl Gabriel Oprea, şeful cu cel mai mare grad (militar) al Armatei, este pe cale de a se înscrie în lupta pentru titlul de cel mai incapabil ministru al Apărării.

Al 14-lea titular al acestui portofoliu s-a instalat la comandă în Decembrie 2009, odată cu intrarea în pâine a ultimului Cabinet Boc. A fost o numire controversată, nu atât pentru abilităţile sale militare cât pentru ereditarea sa politică. Înălţat în gradul de politician de PSD, prin Adrian Năstase, care a făcut din el, mai întâi prefect al Capitalei şi apoi ministru al Administraţiei, s-a angajat în lupta pentru putere de după alegerile din 2008, organizându-şi o echipă de susţinători care l-a propulsat spre scaunul „Internelor”, considerat la acea oră de către PSD a fi portofoliul cel mai important. Luptele interne pentru controlul informaţiilor şi „pactul” secret făcut de Oprea cu preşedintele Băsescu, au condus la retragerea sprijinului politic şi, în final, la demisia sa. Odată cu demisia a urmat şi disidenţa politică: exclus din PSD, şi-a căutat sprijinul în partida adversă, în care avea susţinători de pe urma combinaţiilor de afaceri cu Elenea Udrea şi gruparea lucrativă a acesteia. A fost – spre surprinderea generală – avansat la cel mai înalt grad din armata română – general cu patru stele – împreună cu doi dintre fondatorii noului său partid (Onţanu şi Iordănescu). A organizat gruparea Independenţilor din Parlament, compusă din transfugi din PSD şi PNL pe care i-a adus-o ca ofranda preşedintelui, pentru formarea unei majorităţi prin care Boc să se menţină la guvernare. A primit, în schimb, portofoliul Apărării Naţionale, reînnodând tradiţia şefilor militari, după lungul interludiu de civili de după Spiroiu.

În calitate de ministru Oprea n-a făcut mare lucru pentru o armată tot mai subfinanţată şi confruntată cu probleme insurmontabile. Între acestea, cea care l-a plasat între ciocanul