„Deseori mă trezesc vorbind despre lucruri şi oameni pe care nu i-am cunoscut. Pe calea unor unde necunoscute, îmi vin în memorie întîmplări pe care nu le-am trăit şi nici nu mi-au fost povestite de cineva.

Trăiesc uneori strania senzaţie că fragmente de timp şi de spaţiu se rup din bolta ancestrală a cerurilor şi-mi invadează creierul în momentele de oboseală. M-am gîndit că ele sunt rodul unei fantezii, al unor exerciţii de meditaţie dobîndite în timp. Mi-am dat seama însă că priveam simplist lucrurile. Explicaţia e, probabil, mult mai complexă. Cred că există unele momente cînd mintea noastră devine extrem de receptivă. Eu cred că suntem sau, mai bine zis, am fost înzestraţi cu simţuri care pot accede la memoria ancestrală. Numai că civilizaţia ne-a anihilat aceste simţuri. Din cînd în cînd însă, anumiţi centri de pe scoarţa noastră cerebrală se trezesc la viaţă. Şi atunci se produce revelaţia. Comunicarea cu trecutul sau cu viitorul. Sau cu prezentul îndepărtat în spaţiu”. Acestea sînt mecanismul naraţiunii şi profilul protagonistului din romanul Ambasadorul invizibil (Editura Polirom, 2010) al lui Nichita Danilov; lumea şi personajele de aici, ca, de altfel, din toată seria epică începută de poetul strălucit cu prozele din Nevasta lui Hans (1996) şi continuată cu romanele Tălpi. Şotronul (2004), Maşa şi Extraterestrul (2005), Locomotiva Noimann (2008), nu se încadrează într-o tipologie anume şi nici nu răspund vreunui canon; ele sînt, integral şi exclusiv, creaţiile unui imaginar cuplat la „memoria ancestrală”, la ficţiunile şi fantasmagoriile trecutului şi viitorului: prezentul, realul adică, rămîne îndepărtat în spaţiu, e al visului şi nălucirii, nu are nimic de-a face cu ceea ce se cheamă „realism”, fie el şi „magic”: cum scrie Radu Aldulescu într-o inspirată şi pertinentă postfaţă: „Ambasadorul invizibil poate fi echivalat la rigoare cu o lu