De aproape o jumătate de secol – trebuie să o recunoaştem – s-a născut legenda relaţiei cu totul aparte dintre conducătorul formaţiei corale „Madrigal”, dintre artistul, muzicianul Marin Constantin şi membrii ansamblului.

S-au plămădit unul pe celălalt, au trăit întru muzică unul pentru celălalt, împrospătându-şi continuu relaţia; iar aceasta pe parcursul unei legături, a unei intimitaţi artistice în zona căreia a înflorit miracolul cântului coral drept expresie a unei comunicări unice, petrecute în repetiţii, în concert. Cu mai bine de trei decenii în urmă, cu prilejul unei fericite aniversări a formaţiei, încercam o sugestivă apropiere notând că în relaţia cu instrumentul său Marin Constantin dispune de geniul cântului coral aşa cum, spre exemplu – îmi imaginam eu atunci – Elisabeth Schwarzkopf, marea maestră a cântului cameral, dispune de geniul lied-ului. Între timp, amândoi au trecut în eternitate. Amândoi au cântat şi ne-au încântat la Ateneul Român. De fiecare dată, fiecare apariţie a lor în concert trecea şi se petrecea în zona unui veritabil ritual.

Nu pot spune că în aceste zile am resimţit în vreun anume fel sentimentul propriu al despărţirii de omul, de artistul care întruchipează pentru mulţi dintre noi statura maestrului, a maestrului fără de pereche. O ştim cu toţii, Marin Constantin a intrat în legendă încă din timpul vieţii. S-a întâmplat nu de ieri. Este un loc pe care şi-l păstrează în continuare.

Se spune că ar fi plecat în chiar prima zi a acestui an. Greu de crezut. S-o fi dus să se odihnească puţin. Caci i-a fost dat să facă multe. Pentru muzică, pentru oamenii ei; dar mai cu osebire pentru cei ce se pot lăsa ademeniţi de miracolul muzicii drept stare existenţială a fiinţei umane. Marin Constantin şi al său „Madrigal” constituie un corp al celor aleşi, un organism unic în a cărui dinamică se făptuia muzi