Umblă vorba prin ţară că Partidul Naţional Liberal ar fi trădat idealurile de dreapta şi moştenirea Brătienilor, aliindu-se cu falanga politică a Antenelor lui Dan Voiculescu, senatorul umanist care a descoperit la bătrâneţe valorile conservatorismului.

Cine nu deplânge acest "anus contra naturii" - formula utilizată recent de Marius Oprea pentru a descrie înţelegerea care a adus pe scena politică Alianţa de Centru-Dreapta -, evident, se bucură. Există două feluri de a fi fericit în prezenţa spectacolului de echilibristică oferit de saltimbancii PNL-PC. Primul e de o sinceritate bufă şi animă sufletele celor care răsuflă uşuraţi că, în sfârşit, ideologiile se structurează pe scena politică românească. Al doilea e amnezic-pervers şi respiră prin toţi porii a retorică democrat-liberală: ce bine că stânga se regrupează şi rămâne partidul preşedintelui Băsescu unicul purtător al stindardului dreptei.

Controversa polarizării politice iscată de alianţa dintre PNL şi PC (una ce ar putea fi urmată de un nou pact al principiilor şi verticalităţii între PDL şi UNPR) obligă din start raţiunea să sucombe: carevasăzică, stânga şi dreapta sunt criterii curente de analiză în gândirea politică românească, deşi mai nimeni nu le-a simţit vreodată prezenţa. Nu-i bai, după o sută de ani tot la Caragiale rămânem: noţiuni admirabile, sublime, doar că lipsesc cu desăvârşire. Pentru românul mediu statistic, diferenţa dintre Marian Oprişan şi Gheorghe Falcă nu se structurează în termenii unor proiecte concurente despre economia de piaţă, statul social şi dilema "cotă unică - impozitare diferenţiată".

În locul subiectelor importante transformate în gargară de inabilitatea politicienilor de a propune şi altceva decât eterna jelanie "cine are mai multă dragoste faţă de cetăţean şi stat", românii au ales în ultimii douăzeci de ani, ca unică normă de diferenţie