Într-un lung eseu pe tema „îndoielii“, publicat în ultimul număr al revistei Lettre Internationale, B. Elvin, după o deschidere puţin ezitantă (cum se ştie, îndoiala nu are o bună reputaţie), face o cuprinzătoare şi argumentată demonstraţie a importanţei acestui concept, ca element de cunoaştere, dar – şi poate mai mult chiar – ca şi valoare în plan etic. Forţa acestui concept aparent lipsit de forţă, de energie, de direcţie constă tocmai în faptul că „îndoiala dă la iveală mai mult decît dificultatea de a alege“, dezvăluind „condiţia de provizorat, de precar… aflat în verbul a trăi“. Exemplele aduse de autorul articolului sînt selecţionate din literatura modernă şi cea contemporană de la Anatole France la Milan Kundera şi de la Cehov la André Gide. Nu sînt uitaţi însă nici Melville şi Orwell, Tudor Vianu şi Livius Ciocârlie şi mulţi alţi autori, români si straini. Abundenţa exemplelor aduse din literaturile lumii nu trebuie să ne surprindă: îndoiala începe întotdeauna cu interogaţia, şi „literatura este, înainte de orice, interogaţie“, scrie Elvin.

Într-o conversaţie purtată acum cîteva zile cu un prieten din Bucureşti, acesta îmi explica, obosit şi poate chiar nervos, că a încetat de mult să urmărească discuţiile şi disputele total dominate de politic din lumea intelectuală (poate că el a spus „politică“, eu prefer însă „politicul“, care reprezentă un concept mai general, mai uşor integrabil într-o discuţie „de idei“). „Dar de ce altceva ar putea fi ele dominate?“, am întrebat eu, sincer mirat. După un moment de ezitare, a venit răspunsul său puţin dezabuzat: „Păi cum, nu mai există nimic altceva? Dimensiunea civică a lucrurilor?“. Si apoi a adăugat tranşant, fără drept de apel: „Aceasta a dispărut complet din discursul public“. La celălalt capăt al firului, încercam să asimilez rapid ideile sale; unui observator aflat la mare distanţă nu