Instituţia culturii alternative din perioada comunistă a avut o sumedenie de chipuri. De la şcolile neoficiale ale unor maeştri care adunau în preajma lor, cu riscuri, cîţiva adepţi ai culturii sistematice, pînă la credincioşii cultelor interzise care păstrau canoanele credinţei prin educaţie discretă, în familie, şi prin adunări clandestine în casele unor curajoşi, de la profesorul de liceu care alegea unul sau mai mulţi elevi cărora, în timpul liber, le preda lucruri în afara programei şcolare, pînă la artiştii care organizau spectacole în propriile locuinţe, experimentînd tehnici şi curente contemporane neagreate de către sistem, de la cenaclurile literare şi cinecluburile oficiale şi neoficiale, pînă la audiţiile şi copierile de muzici în sufragerii ticsite de prieteni, cultura alternativă a avut profilul de sectă al oricărei activităţi clandestine.

DE ACELASI AUTOR Să răcnim Crăciunul! Formidabila armă biologică Spectaculoasele abilităţi ale păsărilor de pradă "În odaie intunerec, în orchestră melodramă" În episodul de săptămîna trecută, aminteam existenţa călăuzelor evadării imaginare, personajele de la vîrful ierarhiei oricărui grup de prieteni, tipii care furnizau „marfa“ culturală, coagulau mici comunităţi de oameni cu pasiuni comune şi deveneau trendsetterii anturajelor din care făceau parte. O întîlnire cu un asemenea personaj putea fi în egală măsură o şansă, dar şi o limitare. Devenite adevărate „instituţii“ în comunităţile de prieteni şi cunoştinţe, călăuzele erau, în mod firesc, diferiţi ca oameni, dar se asemănau prin influenţa pe care o aveau asupra celorlalţi. Unii se mulţumeau cu rolul de coagulant şi furnizor de marfă culturală, iar alţii deveneau un soi de sacerdoţi, de instanţe mediatoare între „marea cultură“ şi consumatorii din proximitatea lor.

Aşa se face că, pentru unii dintre noi, perioada de maximă putere a rockului progr