Poem de spus
Ce mă împresoară pe mine acum este labilitatea.
Sunt un bărbat bun, fac tot ce pot,
Vreau să fac şi mai mult.
De multe ori pântecul meu recită poeme absconse
Pe care le reproduc cu fidelitate, în absenţa inimii mele.
Sunt Whitman, sunt Maiakovski, Ferlinghetti, Petrarca,
Trakl, Celan, sunt toţi cei care până la mine au scris ce credeam.
Sunt Gherasim Luca, Villon, Sanguinetti, Passolini, Lorca, O’Hara,
Sunt Gottfried Benn, David şi Mazilescu, din care am scris.
Sunt nimeni, şi nimeni e numele meu,
locuiesc în aburii fericirii ce mă-nconjoară,
nu sunt prietenul vostru, nu vă cunosc,
locuiesc în aburii fericirii ce mă-nconjoară,
gândurile mele mă obosesc,
Mătasea inimii mele se înfăşoară
În jurul picioarelor mele.
Nu pot exista.
Jelanie
aici, românia.
noapte de jur-împrejur,
din noaptea asta noi vom face o cămaşă de noapte
în care ne vom îmbrăca şi ne vom arăta unii altora
cât suntem de frumoşi,
deocamdată vă ascundeţi,
pe urmă o să începeţi să vă căutaţi,
cu cât timpul va trece mai tare,
cu cât veţi exersa mai mult în singurătate
consoanele şi minunăţiile alăturării lor în limbile lumii
veţi regreta, aproape de final doar, că nu aţi împărtăşit
cu nimeni niciodată constructele perfecte ale limbilor pe care le-aţi exersat,
şi nu e nimeni, nimeni aici care să îmi înţeleagă singurătatea,
aşa cum eu înţeleg singurătatea carapacei pe spatele ţestoasei,
aşa cum ţestoasa nu-şi înţelege carapacea
ca pe un fel de al meu de a înţelege singurătatea.
Fără titlu
Şi atunci: de ce oare m-aş apuca eu acum de tristeţe,
Când viaţa mea este plină de lucruri pe care nu m
