Oricine vorbeşte despre interacţiunea avangardei române cu futurismul italian este obligat să invoce publicarea Manifestului viitorimii în revista Democraţia din Craiova, condusă de Mihai Drăgănescu, în aceeaşi zi de 20 februarie 1909 cu apariţia acestuia în publicaţia italianăPoesia şi în cea franceză Le Figaro. Filippo Tommaso Marinetti, Manifestele futurismului, Traducere, introducere şi note de Emilia David Drogoreanu, „Cuvînt înainte“ de Ion Pop, Editura Art, Bucureşti, 2009, 276 p.

Pînă aici, cultura română nu are nici un merit, întrucît Marinetti programase detonarea explozibilului futurist după lansarea misilului în mai multe puncte strategice din Europa, cît mai multe, dacă se poate, ca, în acest fel, impactul să fie definitiv şi irevocabil. Nici astăzi nu deţinem o sociologie a receptării avangardei în rîndurile cititorilor. Şi este meritul lui Ion Pop de a fi descoperit, recent, un curs despre futurism, ţinut de Ovid Densusianu la Universitatea din Bucureşti în 1922. Impactul acestuia în rîndul studenţilor trebuie că a fost considerabil. Mărturiile, atîtea cîte există, de la subtitrarea efectuată de Urmuz propriilor manuscrise cu sintagma „aproape… futuriste“ (1908-1909) şi pînă la revista 75HP (1924) sau la acel număr din Integral (1927) dedicat futuriştilor italieni, sociologia receptării futurismului italian şi a avangardei în general, în cultura română, a îmbrăcat, de cele mai multe ori, forma şi metoda teoriei influenţei, a sincroniei şi a specificităţii, după cum sună chiar titlul celei mai consistente sinteze dedicate fenomenului, sinteză semnată de Emilia David Drogoreanu – Influenţe ale futurismului italian asupra avangardei româneşti. Sincronie şi specificitate (2004). Dar acesta este exact punctul în care se opreşte investigaţia autoarei, întrerupere a cercetării dictată, cel mai probabil, de rigorile academice în care aceasta era