Despre aşa-numitele povestiri „corosive” ale lui Ion Creangă s-a vorbit şi scris destul de puţin până în anii de după 1989. Povestea poveştilor şi Povestea lui Ionică cel prost, cele două proze de „uliţă mare” citite, totuşi, cum se ştie, la aniversări ale selectei societăţi „Junimea” în 1876, respectiv 1877, cu mare audienţă la „caracudă”, au fost lăsate la o parte de mai toate ediţiile, foarte numeroase, ale operei, ele lipsind chiar din sumarul unor Opere complete.

Abia în volumul de la Fundaţiile Regale al lui G.T. Kirileanu, din 1939, au apărut pentru prima oară, pentru a fi retipărite peste şase decenii, reluate apoi în „pleiada” publicată în anul 2000, iar mai recent editate separat cu ilustraţii expresive la „Humanitas” şi înregistrate chiar ca „audiobooks”, în vremea tuturor „dezlegărilor” la vocabular. Ba a fost scrisă şi o pastişă, sau prelucrare „optzecistă”, nu foarte reuşită, a celui dintâi, de către Mircea Nedelciu.

Că s-a întâmplat aşa era în fond firesc, fiind vorba de un scriitor foarte popular şi citit în primul rând la vârsta copilăriei şi adolescenţei. Or, zisele povestiri „corosive” se adresează, evident, altor vârste, încât „cenzura” aplicată în timp e cu totul explicabilă. Reluate mai nou pe internetul accesat de oricine, ele mai derutează oarecum pe cititorii foarte tineri, surprinşi că un mare prozator predat la clasă şi descoperit acolo cu „necuminţenii” de cu totul alt soi, uşor de întors către o pedagogie pozitivă, a fost în stare să scrie „aşa ceva”... Lectura lor rămâne încă dificilă şi pentru mulţi „oameni mari” şi „duduci din Vaslui”, nededaţi cu „ţărăniile” fruste şi nici suficient de... cultivaţi pentru a gusta acest gen de literatură „grivoise” de străveche tradiţie şi având repere reînnoite de la Renaştere încoace, de la Decameronul lui Boccaccio şi Rabelais până, să zicem, la un Apollinaire, cu ale sa