Constant preocupată de tehnicile şi procedeele literare, de mersul frazei şi de autenticitatea limbajului, Gabriela Adameşteanu a considerat mereu scrisul ca fiind o experienţă existenţială, atît prin intensitatea cu care este trăit de către scriitor şi prin rolul, în fond, cathartic, pe care acesta îl exercită (dincolo de pericolele incluse, prin scris – „viaţa mi s-a îmbogăţit şi mi s-a deschis, m-am reconstruit interior, am rezistat unei existenţe şi unei lumi dificile”, potrivit confesiunii din postfaţa la Întîlnirea, ediţia din 2003) –, cît şi prin capacitatea operei de a investiga profunzimea existenţei.

Într-un interviu acordat Dorei Pavel, prozatoarea afirmă: „Pentru mine un roman este foarte bun dacă îmi spune ceva, într-un mod ambiguu, nou şi profund despre viaţă, dacă destinele pe care le urmăresc pe parcursul lui mă surprind prin sensul sau prin lipsa lor de sens” (Opţiunea mea pentru roman este totală, în „Apostrof”, nr. 9, 2000).

Identificabile în romanele anterioare (Drumul egal al fiecărei zile, 1975; Dimineaţă pierdută, 1984; Întîlnirea, 2003), aceste atribute se regăsesc şi în cel mai recent roman al Gabrielei Adameşteanu, Provizorat (Iaşi, Polirom, 2010). După cum se regăsesc temele sale deja consacrate: cuplul, trădarea, relaţia individului cu politicul, vulnerabilitatea. Mai mult de atît, romanul de acum împlineşte cel mai vechi proiect epic al scriitoarei, despre care, în interviul deja citat, mărturisea: „Provizorat, prima şi singura mea carte neterminată, mereu amînată, la care, sporadic, am mai lucrat în aceşti zece ani”. Cîteva dintre prozele din Vară-primăvară (1989) sînt deconspirate, în acelaşi loc, drept „fragmente” ale romanului, iar Nota asupra ediţiei a V-a a Drumului egal al fiecărei zile (2008) menţionează că include o jumătate de capitol, „un text inedit care iniţial făcea parte din Provizorat, roman în