În septembrie 2010, câteva mii de oameni îmbrăcaţi în uniforme de poliţişti mărşăluiau neanunţaţi pe străzile capitalei României. În ianuarie 2011, câteva sute de militari în rezervă au protestat la Constanţa şi zeci de mesaje au fost trimise preşedintelui Traian Băsescu. Două fenomene aparent disparate, dar unite printr-un element comun, care ar trebui să sune în urechile guvernanţilor ca o sirenă ce prevesteşte bombardamentul.

Protestul din toamnă al poliţiştilor, finalizat printr-un marş neautorizat, a fost declanşat de tăierile salariale, dar şi de incapacitatea guvernului Boc de a comunica mulţumitor cu manifestanţii. Cei aflaţi atunci în stradă au pornit spre reşedinţa preşedintelui României, identificat ca fiind responsabilul principal. A fost un eveniment provocat de motivele obiective ale crizei economice, dar şi de falimentul limbii de lemn folosite de premierul Emil Boc, atunci când face anunţuri publice. Din ce cauză unul dintre parlamentarii cei mai agreaţi de jurnaliştii anilor 2000-2004 (mulţi dintre cei mai înfocaţi critici ai premierului îl descriu pe Emil Boc de atunci ca fiind un deputat agreabil şi foarte bine documentat) s-a transformat astăzi într-un inflexibil cititor de sentinţe? Răspunsul trebuie căutat în tiparele comunicaţionale specifice unui partid aflat la putere care trăieşte cu impresia - uneori nejustificată - că se află sub asediul hoardelor de rău voitori.

Însă, protestul pensionarilor militari are cauze diferite, mai curând subiective. Beneficiind de pensii satisfăcătoare, pentru nivelul salarizării în România, s-a luat decizia reducerii veniturilor unor rezervişti. Reducerea ar fi trebuit să afecteze aproximativ 3.000 dintre cei peste 80.000 de militari pensionari. Acest „ar fi trebuit“ s-a întâlnit însă cu incompetenţa proverbială a birocraţilor de stat. Incapabili să digere suficient de repede procesul administrativ a