Abia fusesem făcut pionier, în 1989, când a venit Revoluţia şi mi-a spulberat visul de un sfert de viaţă. Până să devii pionier (ceea ce se întâmpla în clasa a doua), trebuia să te mulţumeşti cu insipida uniformă bleumarin. Odată ce deveneai pionier, însă, primeai şi o eşarfă roşie, cu tricolor pe margine. Visam la eşarfa aceea de când eram şoim al patriei, dar ghinion. Imediat după Revoluţie, atât "şoimii patriei", cât şi "pionierii" s-au desfiinţat, fiind considerate organizaţii comuniste, iar eşarfele roşii, singura pată de culoare la îndemâna elevului, au fost retrase. Uniformele, însă, au rămas, cel puţin pentru noi, nefericiţii care apucasem reorientarea spre democraţie în clasele I - IV.
"Două lucruri bune decurg de pe urma Revoluţiei", ne-a zis tovarăşa (devenită doamna) învăţătoare când ne-am întors la şcoală în iarna anului 1990. "Unu la mână, vom trăi mai bine, doi la mână, ne vom bucura de libertate". Sar discret peste partea cu trăitul bine... Însă nici partea cu libertatea n-am înţeles-o prea curând. În afară de faptul că ni s-a dat voie să rupem portretele soţilor Ceauşescu din manuale şi să le ardem în curte, mare lucru nu s-a schimbat la clasele I - IV, din şcoala 203. E adevărat, nu mai eram obligaţi să recităm la ore toate funcţiile oficiale ale tovarăşului Ceauşescu (secretar general al partidului, şef suprem al armatei etc). Totuşi, învăţătoarea nu s-a lăsat până când fiecare elev n-a băgat bine la cap că Ion Iliescu este preşedinte şi Petre Roman premier. În rest, aceeaşi materie complicată despre care se zvonea că în Occident se predă abia în gimnaziu, aceleaşi coşmaruri după "Puiul" de Ion Alexandru Brătescu-Voineşti, aceeaşi bătaie cu rigla la palmă când alergai prea mult în recreaţie şi erai găsit cu uniforma dezordonată.
Nu că aş fi conştientizat asta atunci, dar amintindu-mi acum, uniformele pe care încă le purtam nu estomp
