Se ştie că substantivul panică are ca sursă primară un adjectiv, de origine grecească, derivat de la numele zeului Pan (Panikós), devenit în franceză panique şi pătruns apoi în alte limbi.

Cele mai vechi atestări ale cuvântului panic(ă) în română, cuprinse în Dicţionarul limbii române (DLR, Tomul VIII, partea 1, litera P, p-păzui, 1972), ilustrează ipostaza sa de adjectiv, în îmbinări de genul: înfricoşare panică (I. Văcărescu), spaimă panică (Gh. Asachi, N. Bălcescu), teroare panică (I. Negulici) etc. Dicţionarul indică o etimologie dublă a cuvântului românesc: din neogreacă şi din franceză. În secolul al XX-lea, cuvântul a circulat aproape exclusiv ca substantiv feminin, adesea cu o notă ironicdepreciativă, determinată de natura iraţională a stării psihologice („spaimă subită şi violentă, în general neîntemeiată şi având de obicei caracter colectiv”, DLR). Conotaţia ironică, produsă şi de abuzul hiperbolic în stilul jurnalistic, e bine reprezentată la Caragiale, în Temă şi variaţiuni („Din causa vântului violinte, care sufla puternic de la occidinte spre oriinte, incendiul a produs o mare panică printre cetăţiani şi cetăţiane”) şi mai ales în Telegrame („A doua oară atacat palme picioare piaţa endepedenţi acelaş bandit director scandalos însoţit sbiri. Situaţia devenit insuportabilă. Oraş stare asediu. Panica domneşte cetăţeni ”).

În DLR, alături de panică era înregistrat doar panicard (din fr. paniquard), tot cu sens uşor depreciativ: „persoană care se lasă cuprinsă de panică (şi-i influenţează şi pe alţii)”. Câteva decenii mai târziu, DEXI (Dicţionarul explicativ ilustrat, 2007) face loc mai multor cuvinte din aceeaşi familie lexicală: participiul adjectivizat panicat, adjectivul familiar panicos (creat în română, ironic) şi, mai ales, verbul a (se) panica. Pe acesta din urmă îl găsim destul de des în limba actuală, în registrul coloc