* Unchiul lui, Aurel Vlaicu, a intrat in istorie. El, Aurel Radulescu, nepotul, moare incet de singuratate si suferinta. Nu exista alt neam pe lume, care sa-si dispretuiasca trecutul ca noi *
Cel mai negru infern
Aurel Vlaicu, un sat amortit, cu oameni rabdatori si posaci. De-a lungul asfaltului, casele se intind monoton, fara ca vreuna sa-ti fure privirea. Cativa oameni umbla bezmetici, iar ici-colo, pe la porti, niscai batrani sed gura-casca, proptindu-si barbia in gamalia bastonului. Nu-s prea mirati sa ma vada si nici pofta de vorba n-ar prea avea. Doar o femeie cu basma alba si ochii ca azurul imi arata putina bunavointa. "Aurel Radulescu? Sta mai incolo, pe dreapta, a doua casa dupa intersectie. Numa' ca-i tare ciudat, sta cu poarta incuiata si nu deschide la nimeni. Sa fie vreo trei luni de cand nu l-am mai vazut la fata. Nimeni nu mai da pe la el. Poate sa si moara si nimeni nu-l stie. Tare mi-e mila de el, saracutu'! A fost om bun si priceput la toate, ca unchi-sau, Vlaicu al mare, aviatorul. Inainte il mai scoteau la parada, de ziua aviatiei. Acu', nu mai da nimeni doi bani pe el. Pacat, mare pacat! Da, acolo sta, in casa aia. Da' nu stiu cum o sa intrati. Abia se misca si-aproape ca nu aude deloc".
Ajung in dreptul casei. Da, aici e, vad scris pe-o placuta din tabla atarnata deasupra ferestrei: "Casa nepotului aviatorului Aurel Vlaicu". Incerc sa intru, dar poarta nu se clinteste. Ma ridic pe varfuri si vad peste gard o curte mare, plina de harburi si fiare ruginite. Undeva, departe, un batran ghebosat abia isi taraie pasii spre sura din capatul curtii. Il strig vartos, dau cu o piatra in teava din gard, il strig din nou, aproape urland. Nici vorba sa-si intoarca privirea. Inainteaza greu, proptindu-se cu ambele maini intr-un toiag urias. Cativa vecini ies in strada si-mi dau tarcoale. Nu, mosul n-o sa m-auda in veci. Singura sa
