Despre ce este vorba?… Despre stilul ciudat (nu zic nici rău nici bun) în care manechinele sunt înfăşurate în lucruri XXL pe trunchi (tricouri, pulovere, cămăşi enorme, agăţate de un umăr, acoperind nişte “proeminenţe” cât sâmburii de caise, în timp ce picioarele sunt strânse bine în ştrampi supraelastici XXS, pentru a evidenţia lungimea lor ameţitoare. Plus tocuri, pe acelaşi principiu de a ALUNGI. Degeaba încerc să mă conving că manechinele sunt doar “umeraşe” (cu excepţia celor de la Victoria Secret, după care oricine, indiferent de sex, suspină…).
Oare câţi bărbaţi admiră şi îşi doresc în pat o scândurică? Zic ÎN PAT pentru că, deh, în alte ipostaze, pentru balet, gimnastică, fantezii literare, sunt preferate viespile, normaaaaaaaal!
Noi, oamenii simpli, cu căptuşeala inclusă, ce purtăm?? Dacă îmi pun o bluză lălâie uriaşă (cum e trendul), voi căpăta repejor aspectul (inspirat din medicină, care oricum se inspiră din orice: artă culinară, pictură, croitorie) de “portocală pe patru beţe”. Dacă umflu jumătatea inferioară (a se citi picioarele) prin nişte blugi largi, drepţi, cu buzunare şi croială clasică, parcă sunt un vierme lat. De profil nu vorbesc, că mi-e ruşine.
Hainele ca hainele, dar nudul? Pe nud nu prinde bine nici negrul, adică nu “slăbeşte”. Orice înfăşor, îmi creşte dimensiunea. Dacă m-aş picta, ar fi ceva. Aş desena ca Madonna pe abdomen, evidenţiind fiecare pătrăţel cu fond de ten nuanţă mai închisă. Şi dacă ar fi să pozez cumva, aş trage umerii cât îmi permit, aş da tot aerul afară, aş încorda fiecare fibră musculară cu inervaţie voluntară (Doamneee de s-ar putea încorda şi grăsimea!) şi m-aş undui ca o sirenă. Clic! Şi respirăm…
Lucrul paradoxal este că pe măsură ce designerii croiesc haine din ce în ce mai lălâi pentru filiformele reprezentante ale eternului feminin, femeile cotidiene cumpără şi investesc în chestii din
