Apus venetian la Islaz
Inca nu implinise saizeci de ani, cand avocatul Vittorio Saliani a decis brusc sa-si schimbe viata, pentru a se muta tocmai in Romania, dincolo de Turnu Magurele, intr-un sat oarecare de pe malul Dunarii.
E cu neputinta sa-i gresesti adresa si sa nimeresti in alta parte, mai ales ca taranii din Islaz il cunosc deja si, peste toate, drumul se opreste chiar in dreptul resedintei lui (o veche casa de negustori olteni), in jurul careia te poti plimba o vreme, uimit sa descoperi printre dune si tufisuri incalcite de acat ca te afli chiar la varsarea Oltului in Dunare; un loc nestiut de multa lume, un loc aparte, aburos si salbatic, in care vibratia acvatica a marelui fluviu pluteste deasupra caselor si a pustei oltenesti, ca o atractie nelamurita si plina de promisiuni primejdioase.
Nu dureaza mult sa-l cunosti. Fiul sau, Matteo (un baietel de opt ani, perfect bilingv), iti deschide dezinvolt poarta, in timp ce Vichi, mama lui, romanca din Islaz, te pofteste in sufrageria intesata cu mobila veche si obiecte de arta, rugandu-te sa iei loc, sa te faci comod, pana ce apare stapanul casei, Vittorio, un barbat intre doua varste, afabil, expansiv si deopotriva tacut. Se vede limpede ca se simte bine printre olteni si nu tanjeste nici o clipa dupa confortul si marile evenimente culturale pe care le-a lasat la Roma. Se vede dupa zambetul relaxat, dupa cum se aseaza in fata focului palpaitor din semineu, contempland indelung cel mai de pret lucru din casa - o icoana renascentista superba si foarte draga lui: Madona alaptandu-l sfios pe pruncul Iisus.
Om de actiune pragmatic si dintr-o bucata, Vittorio isi arata uneori si sufletul de poet, de om usor insingurat, sensibil si contradictoriu, care, asemenea enigmaticului Ghepard al lui Lampedusa, printul Fabrizio di Salina, sta retras in cochilia lui domestica de la Islaz, unde
