Nu e exclus ca el să fi trăit cu adevărat decât în anotimpul acela de început, când era atât de tânăr şi kilometrajul viselor spulberate era încă la zero.

Sunt oameni - cei mai mulţi - care trăiesc fără să reuşească să se nască, aşa cum sunt oameni care mor înainte de vreme, fiindcă oricum tot ce mai au de trăit nu mai cunoaşte sens după ce au vizitat absolutul. Cristian Paţurcă a fost dintre aceştia din urmă. Uneori, destul de rar, absolutul încape şi într-un imn, imnul care unora le spune totul, iar altora - doar douăzeci de ani mai târziu - nimic.

Au dreptate cei care văd în Piaţa Universităţii o eliberare, târzie, dar totuşi eliberare, de cenuşiul ceauşist. Cum dreptate au şi cei care le spun celor care au găsit puterea, dacă nu şi înţelepciunea, să cânte, că doar cu câteva luni înainte nu găseau puterea de a vorbi altfel decât în şoapte şi şopârle.

Destinul lui Cristian Paţurcă, aşa, tragic şi nu întru totul nemeritat, spune ceva, destul de mult, despre constituţia fragilă a viselor, despre resemnarea unei generaţii, despre cei deja morţi care continuă să trăiască şi despre cei prea vii, fluturii de-o primăvară arşi la flacăra prea puternică dinăuntrul lor.

Căci, ce s-a ales din speranţele generaţiei '90? Sistemul şi-a conservat cadrele şi viciile, haimanalele s-au obişnuit cu trădarea, au fost golani care au dezbrăcat cuvântul de nobleţe, au fost golani care au schimbat România, atât cât s-a putut schimba, şi au fost golani care au schimbat România pe Vest şi nici lor nu le-a fost uşor. Libertatea rămâne la fel de complicată, chiar dacă au trecut ani şi, din anticomunismul timpuriu, au rămas doar fanaticii, impostorii, fantomele şi nostalgia.

Poate că greşesc, dar voi scrie totuşi: ceasul lui Cristian Paţurcă se oprise de douăzeci de ani. Nu e exclus ca el să fi trăit cu adevărat decât în anotimpul acela de început, când era atât d