… nu aveam inca nici douazecisiunu de ani. Legal vorbind, in SUA nu aveam nici macar voie sa intru in vreun Pub, daramite intr-unul cuprins deja de flacari. N-aveam, insa, de unde sa stiu. La varsta aia, inca nu apucasem sa le invat pe toate. Habar n-aveam ca eroismul e pentru prosti, habar n-aveam ca fericirea si succesul se masaoara in vile, contracte cu statul si masini bengoase. Habar n-aveam ca traitul in general se poate masura – in ani, in excursii, in masini sau mai in mai stiu eu ce. Asadar, iertati-ma! N-aveam inca douazecisiunu de ani, nu-mi venise inca mintea la cap, inca mai credeam in Mos Craciun si inca mai credeam ca, vorba unui tata de-acum mort de multisor, “omul de aia e om si nu animal”. Copila, inca, ce vreti? Iertati-ma!
Iertati-ma! Nu apucasem inca sa citesc toate cartile in care e expusa, atat de convingator, toata mizeria umana, toata lasitatea, toata micimea, toata stupizenia omeneasca. Daca as fi avut timp, probabil as fi inteles si eu, alaturi de toti ceilalti care stateau pe margine in acea noapte, ca egoismul meu e perfect justificat rational, ca nimeni nu merita sa sara in flacari doar pentru ca o barmanita angajata la negru i-a cerut asta. As fi stiut ca rautatii trebuie raspuns cu rautate. Cinsimului, cu cinism. Daca as fi avut destul timp sa citesc ziarele sau sa ma uit la televizor, as fi invatat, poate, ca reteta succesului e sa-i lasi pe altii sa se sacrifice imtr-un fel (ba, uneori, chiar si-ntr-altul, in cela care doare) pentru a putea profita din plin pe-urma. Pe urma, se pot scrie ganduri preapline de intelepciune sau de cuviincioasa indignare. Pe urma se poate chiar politiza o moarte.
Pe urma.
Dupa ce omul moare, sunt carutze de vii gata sa-ti interpetreze in fel si chip gestul. Cum face si Fumurescu acum.
Iertati-ma! N-aveam de unde stii toate astea. Copila inca, ce vreti?
Revolutia din Decembr
