Foto: Nicolae R. Dărămuş Mă uit la vechiul meu pămătuf de bărbierit... Cred că are aproape 20 de ani. Un prieten (de care m-am depărtat din pricina lăcomiei sale: lăcomie de trofee vânătoreşti, de relaţii, de bani) mi-l făcuse cadou. Cu migală şi pricepere îl confecţionase personal din blana unui bursuc, culegând perii fir cu fir, încleindu-i apoi trainic într-un mănuchi îndesat, ce stătea înfipt ca pentru veşnicie în mânerul elegant, ergonomic, strunjit din lemn de nuc. Ce mai încoace-încolo?! O adevărată capodoperă de manufactură, aşa cum – o spun cu plăcere – erau mai toate lucrurile ce ieşeau din mâinile sale de gospodar. Mă bucurasem atunci.
Anii mulţi l-au cam ros, are o adâncitură în creştet, dar cu toate astea bătrânul pămătuf a câştigat în calităţi, asemenea unui vin bun: atingerea lui are ceva tot mai blând, prietenesc şi sunt sigur că dacă ritmul său de uzură va rămâne constant, se va plimba, mereu neîncărunţit, peste o barbă complet albă.
Până aici rândurile mele par să fie începutul unei reclame cu pretenţii, făcută unui produs natural şi, implicit, ecologic, cu neîndoielnice virtuţi de durabilitate şi utilizare. şi totuşi, nimic mai greşit.
Întâiul argument care mi-a venit în minte a fost dubla semnificaţie pe care substantivul „pămătuf” o are în limba franceză, „blaireau” însemnând deopotrivă şi viezure. Cealaltă definiţie a pămătufului, „pinceau à savonner la barbe” neprinzând la public, iar mie amintindu-mi, prin caznă şi poticneală, de traducerea în aceeaşi limbă a românescului „leucă” – „l’arc boutant de la ridelle d’un chariot”. O înşiruire de vorbe punând în pericol dantura şi care, la o adică, ar tăia oricui cheful – „doucement, doucement”, ghinişor că nu dau turcii, de a-l trăzni cu leuca pe vreunul...
Cei minimalişti de data asta au fost francezii, care, mari amatori de rafinamente de toaletă pentru bărbaţi, au înţe