Ca şi Merkel, Sarkozy se confruntă cu perspectiva deloc roză a alegerilor de anul viitor.
Deşi România întruneşte toate condiţiile tehnice pentru a fi admisă în spaţiul Schengen, Franţa s-a dat peste cap să blocheze adoptarea Raportului de evaluare. Deşi în această întreprindere Parisul şi-a asociat Berlinul, reacţiile din România au vizat aproape în exclusivitate Franţa. În imensa majoritate a acestor reacţii se desluşeşte, fără prea mare efort, o gamă largă de sentimente: de la dezamăgire până la revoltă. Toate aceste sentimente au în adâncuri uimirea că Sora noastră mai mare, Franţa, a putut să ne facă aşa ceva. Toate datele ne arată că Franţa n-are nimic cu ţara noastră.
Ca şi Angela Merkel, Nicolas Sarkozy se confruntă cu perspectiva deloc roză a alegerilor de anul viitor. Mai la ananghie decât Angela Merkel, Nicolas Sarkozy a socotit că poate scoate ceva câştig electoral din agitarea temei securitare, asumate de Extrema-Dreaptă. Sub acest semn, Franţa a riscat mustrările Comisiei Europene, dar şi ale opiniei publice democratice de pe continent, procedând la expulzarea rromilor. Şi tot sub acest semn, ea s-a străduit şi se străduieşte să se arate vigilentă în materie de admitere a noi ţări în spaţiul Schengen. Nu e vorba, aşadar, nici de simpatie, nici de antipatie faţă de România, nici de recunoştinţă sau nerecunoştinţă.
Îşi spune cuvântul un adevăr notat de Pamfil Şeicaru în editorialul „Lămuririle unui tânăr nedumerit" din „Curentul", 28 martie 1938: „Dacă în viaţa indivizilor poţi afla uneori porniri de nobilă dezinteresare, de risipă idealistă în raporturile dintre ei - în viaţa statelor nu hotărăsc decât interesele. Cu cât un stat are o înţelegere mai limpede a intereselor lui, cu cât ştie să-şi pregătească mai egoist izbândirea intereselor lui, cu atât viabilitatea îi sporeşte". Despre acest adevăr, am scris şi tipărit în volumul „Un pes