Trăiesc un timp al dezamăgirii, oriunde aş încerca să mă refugiez. Dacă fug de înşelătoriile din politică în cinema, dau peste "Facebook - The Social Network", un superficiu care explodează ca o pungă de plastic umflată cu gura şi plesnită cu palma în patru Globuri de Aur şi şanse mari la Oscar. Dacă fug şi din cinema, în tenis, mă aşteaptă Rafael Nadal, care, tot scurtându-şi şortul, lung până dincolo de genunchi acum câţiva ani, a ajuns doar în chiloţi Armani, pozând glossy ca un stripper, pentru, fireşte, o căpiţă de bani.

Pe vremuri am scris un articol dur până la tristeţe despre gimnastele olimpice ale României, care pozau goale, drapate în tricolor. Fetele acelea puteau măcar să invoce, fie şi jalnic, faptul că după ce şi-au încheiat activitatea de performanţă nu se ajung cu banii. Dar numărul 1 mondial, nu numai în tenis, ci şi în sport 2010, centimilionarul Nadal, de ce se prostituează vizual, fiindcă n-are bani de echipament? Nu putea să câştige suma oferită de Emporio Armani rămânând îmbrăcat în şortul şi tricoul în care a devenit un idol al lumii de azi?

L-am apărat cu toată inima pe Rafa Nadal de-a lungul anilor, în faţa acuzelor răutăcioase de dopaj ale antifanilor lui. Am rămas alături de el, am continuat să cred în el în timpul prăbuşirii din 2009, când atâţia îi mâncau coliva. L-am considerat un exemplu de fair-play, bun simţ, bună creştere atât pe teren, cât şi în afara lui. Mai omenos, mai cald decât maestro Federer. O singură dată, când, pentru banii primiţi de la Nike, a apărut pe teren costumat cu bandană roz, tricou verde, sau invers, şort maro şi pantofi portocalii, m-a pus pe gânduri, dar, după ce a declarat că nu va mai juca niciodată împodobit astfel, mi-am spus că a fost doar o greşeală.

Uite că n-a fost. O să fiu convins până mor, oricât de bătrân, încuiat şi comunist voi fi considerat, că trupul unui sportiv, cu atâ