„La ce ne folosim mâinile?”, se întreba, retoric desigur, Montaigne, prin 1569, în „Apologia lui Raimond Sebond”. Şi tot el îşi răspundea: „Oare nu cerem şi nu rugăm, promitem şi explicăm, chemăm şi alungăm, primim şi ne luăm rămas bun, ameninţăm, refuzăm, admirăm, numărăm, mărturisim, ne pocăim, ne temem, ne ruşinăm, ne îndoim, instruim, comandăm, iertăm, insultăm, dispreţuim, înjurăm, lăudăm şi aplaudăm, binecuvântăm, umilim, batjocorim, ne împăcăm, recomandăm, ne arătăm bucuria, ne plângem, ne manifestăm suferinţa, disperarea, interzicem, cerem tăcere şi exprimăm uimire şi câte altele? Atât de bine şi atât de apăsat, încât ele, mâinile, ar putea rivaliza cu vorbirea!”.
Această răsunătoare listă apare şi la începutul celui de al doilea capitol al cărţii lui Angus Trumble: „Degetul – mod de întrebuinţare”. Proza lui Montaigne este foarte convingătoare, dar omite un detaliu esenţial, gesturile sunt specifice unei culturi anume. Un englez de modă veche ar putea trece prin viaţă ţinându-şi mâinile în buzunare. El este receptor de gesturi doar la biserică, atunci când primeşte binecuvântarea preotului, pe terenul de sport, unde are obligaţia de a respecta semnele făcute de arbitru, şi în trafic, unde îi ascultă pe poliţişti sau este insultat de pietoni, ciclişti şi alţi şoferi.
Trăim într-o epocă în care sunt foarte rare asocierile dintre marile personalităţi şi vreun gest specific, un exemplu la îndemână rămâne Churchill cu degetele ridicate în semnul semnificând victorie. Din punct de vedere strict geografic, trăim într-o mare sărăcie de semne, gesticulaţia este încă înfloritoare în Italia (corni, mano fica, minaccia) şi în Orient. Degetele mai au însă mult de lucru datorită invenţiilor unor oameni ca Louis Braille (alfabetul pentru nevăzători) şi abatele de l’Epee, cel care a perfecţionat comunicarea prin semne destinate surdomuţilor. Dar nu mai
