Deşi nu a nins mult, A2, cea mai importantă autostradă a României, arăta vineri noapte ca o uliţă de sat pierdut în vârful Apusenilor. Iată cum şi-a descris aventura un şofer care a avut îndrăzneala să plece din Bucureşti spre Constanţa în toiul „potopului": „Circulăm cu 20 km/h, doar pe o bandă, pe urmele făcute de maşina din faţă. Cealaltă bandă este plină de nămeţi. Pe sensul celălalt de mers era o lamă abandonată pe acostament".
Cum este posibil să ne ia 30 de ani pentru a finaliza 260 kilometri de autostradă? Cum este posibil ca şi după ce am construit o autostradă să nu fim în stare să îi asigurăm funcţionalitatea?
Adevărul e tot acolo unde zace din 1990 încoace şi, chiar dacă am obosit să vorbim despre el, chiar dacă devine temă naţională doar în campaniile electorale, chiar dacă ne enervează atunci când ni-l aruncă în faţă străinii şi de cele mai multe ori ipocrit, el îşi pune amprenta pe tot ce se întâmplă în această ţară: avem un stat corupt până la măduvă, ai cărui înalţi funcţionari, în marea lor majoritate, nu au nici cel mai vag sentiment al datoriei faţă de cei care le plătesc salariile.
Cum s-ar explica altfel faptul că într-o ţară în care drumurile se construiesc cel mai greu şi se strică cel mai repede din toată Europa, în care nici măcar principala autostradă nu beneficiază de servicii decente de întreţinere, firmele care le construiesc şi care beneficiază şi de cele mai mari contracte de deszăpezire au rate de profit enorme prin comparaţie cu alte mari companii de profil din lume?
După cum arătăm în ediţia de astăzi a ziarului nostru, firmele lui Dorinel Umbrărescu, unul dintre marii constructori de drumuri din România, au un profit brut de doar două ori mai mic faţă de firma Hochtief Germania, a treia din Europa în acest domeniu, care are însă un volum al lucrărilor de 40 de ori mai mare!
Evident, nu doar asfaltatori
