Îmi place să cred că dacă mâine m-aş stinge nu aş ajunge în excursie pe lumea cealaltă cu bagajul după mine. Un geamantan cu lucruri nespuse, şifonate, călcate în picioare de multe ori la gândul că poate m-ar face să-mi astâmpăr nostalgiile. Mi se întâmplă din ce în ce mai des să nu mă mai întreb cui i-ar putea fi dor de mine, ci cât de tare ar durea gesturile pe care am apucat să le schiţez, dar cărora le-a lipsit atât de puţin să prindă culoare. Detectez posibilităti infinite de a spune tot. Dar nu tuturor. Cărora merită, celor care-mi pot preţui cuvintele si care ar putea aprecia un suflet franc. Despre restul nu îmi fac griji. Sunt doar nişte necuvântători cu experienţă pe cale să devină cei mai nefericiţi dintre pământeni. Simt gustul zilelor care trec din ce în ce mai dulce şi mă încearcă dorinţa de a nu rata prezentul cu gândul că şi mâine poate fi o zi. De fiecare dată când ajung în posesia unei veşti triste legate de unul dintre călătorii dragi mie în această lume, cum că a fost evacuat forţat din timp sau că-şi vieţuieşte cu poftă de cunoaştere şi intensitate puţinele zile de trăit date de vreun medic specialist precum raţia pe timpuri, mă aplec introspectiv asupra ceea ce sunt. Nu aş vrea să descopăr vreo urmă de regret, ci mai degrabă să mă las pradă impulsului de a merge până la capăt. De a-mi purta eşecurile cu graţie şi zâmbet e pentru că sunt mulţi cei care au nevoie de mine în starea asta. De a nu rata nicio ocazie pentru a bucura şi a mă bucura. De a mă lăsa ameţită de gânduri frumoase mai mult decât de băuturile alcoolice. De a intui nevoia de ajutor a celor apropiaţi chiar dacă nu îl strigă. De a sta la taifas cu simţirea mea şi a trece peste nesimţirea altora. De a nu mai şti de mine, uneori, brusc, aşa precum moartea. Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter

Îmi place să cred că dacă mâine m-aş stinge nu aş ajunge în excursie pe lum