Să huiduim până trece. Să huiduim până trece pensia scazută, salariul tăiat, să huiduim până trec ratele neplătite.
Să huiduim. E cel mai la îndemână răspuns dat promisiunilor. Promisiunilor făcute până trece. Până trece criza, până trece incompetenţa.
Românul huiduie, politicianul promite. E o horă naţională în care imnul e un cântec golit de sens, redus la un dans al pinguinului jucat la revelioanele nemulţumirilor.
De alftel, pentru mulţi români, imnul nu a fost niciodată altceva decât o mică încâlzire pentru fasolea şi cârnaţii aruncaţi electoral de orice ales cu foame de voturi.
Suntem născuţi să aşteptăm. Să aşteptăm ca un salvator al ţării să împartă, să aibă grijă de noi, de ai noştri, de ai lor. Nu ne săturăm niciodată să aşteptăm. Şi când salvatorul nu mai corespunde aşteptărilor, întotdeauna un alt salvator ne va promite îndeplinirea lor.
Două imagini rămân de la Ziua Unirii: Băsescu huiduit, Crin şi Ponta alunecând în direcţii diferite prin mulţimea de zâmbete.
Prima reformă care trebuie făcută în România este cea a aşteptărilor.
Domnul Crin Antonescu ne explica ieri: "Indiferent cum calculează contabilii domnului Băsescu, primul guvern în care va fi şi PNL va restabili lucrurile în favoarea pensionarilor, aşa cum au fost înainte".
Aşa cum domnul Băsescu le promitea profesorilor că legea creşterii salariilor cu 50 la sută e aplicabilă. Sunt bani.
Adevărul nu e politic, ci matematic.
În jocul de-a cine dă mai mult, politicienii au mărit, au umflat, au crescut, până şi-au dat seama că nu mai au bani. Au împrumutat, până şi-au dat seama că nu mai au de unde.
Acum taie. În esenţă, o operaţiune corectă. Ce vor face însă în momentul în care îşi vor da seama că nu mai au ce tăia.
Suntem inundaţi de vorbe ce prevestesc creşterea economică. Ea trebuie muncită şi nu promisă. Şi când vorbesc despre cre
