Iată şi Rezoluţia Domnitorului aşternută, la 27 decembrie 1860, pe sus-zisul Raport: "Se aprobează, încunoştiinţându-se şi pe Guvernul din Bucureşti".
Prin urmare, ziua de 24 Ianuarie a devenit sărbătoare naţională, prăznuită ca atare în toţi anii Domniei lui Cuza Vodă. Evident că după ce l-a silit pe întâiul şi singurul Domnitor pământean al României să abdice (în noaptea de 10/11 februarie 1866), "monstruoasa coaliţie" a împiedicat cu ostentanţie sărbătorirea, în continuare a lui 24 Ianuarie, gândind că astfel poate fi tăiat firul legendei Unificatorului şi Înfăptuitorului...
Măsura silnică n-a prins. Naţiunea română n-a dat uitării pe cel ce întruchipase cu atâta putere sentimentul naţional al Unirii. Şi dacă guvernanţii cuzofobi au radiat dintre sărbătorile naţionale ziua de 24 Ianuarie, poporul român a găsit nenumărate modalităţi şi forme de cinstire a momentului istoric al Unirii Principatelor.
Peste timp s-au înregistrat chiar unele iniţiative parlamentare. La 22 ianuarie 1882, bunăoară, în şedinţa Senatului prezidată de vicepreşedintele G. Lecca, în prezenţa a 43 senatori, secretarul biroului, D. Pisca, a dat "citire pentru a treia oară" întâmpinării senatorului Costin Brăescu, care – "în puterea dreptului de iniţiativă şi conform art. 90 din regulamentul interior al Senatului" – făcea propunerea ca ziua de 24 Ianuarie să fie declarată sărbătoare naţională. În propunere se preconiza sărbătorirea în fiecare an, a lui 24 Ianuarie, cu solemnitatea cuvenită, în toată ţara, în care zi toate instituţiile publice, precum şcolile, instanţele juridice, Corpurile Legiuitoare etc. "vor fi libere de lucrările lor ordinare". Pe lângă propunător, mai semnau alţi şase senatori: N. Voinov, C. Vârlan, N. I. Bujoreanu, N. Ganea, J. Juvara, C. Jurgea.
Vicepreşedintele Lecca a dat cuvântul sena