Dacă tot au început să răsară precum ghioceii poveştile cu averile angajaţilor de la Garda Financiară, am şi eu mai multe de istorisit, toate izvorâte din experienţa personală, nu din alte surse.

Toate aceste păţanii, la acel moment simpat(et)ice, sunt adevărate 100% şi vin în completarea răspunsurilor la întrebarea: „De unde au ăştia atâţia bani?" Evident că îmi doresc să sper că nu mai există vreun naiv care să creadă că banii sunt munciţi sau că fiecare gardist posedă câte o mătuşă potentă, financiar vorbind. Aşadar, era în anul de graţie 2004, vara, pe litoral, un an productiv din punct de vedere al şpăgilor cerute, dar oarecum plin de adrenalină. De ce? Pentru că unii comercianţi, sătuli de controale peste limita legală în timpul celor 3 luni de vară şi de impertinenţa gardiştilor care cereau de la obraz bani, au început să le însceneze câte un fragrant frumuşel. Motiv pentru care, domnii cu amenzile erau foarte vigilenţi. În primul rând, în fiecare an exista o sumă fixă pe care o încasa Garda, ca să treacă cu vederea neregulile fiscale şi pe care o cunoşteau toţi patronii, la care se mai adăuga încă o parte, care era percepută în funcţie de mărimea magazinului, valoarea produselor vândute şi, de ce nu, în funcţie de cât de bleguţ era controlatul şi cât de tare tremura în faţa lor. Controalele nu erau niciodată corecte, chiar şi orice urmă de pastă corectoare din acte, care poate fusese făcută dintr-o simplă eroare umană, era taxată şi multe altele. Cert era că, din momentul în care intrau cioclii în incintă, nimic din ce făceai nu era legal şi oricât de corect ai fi vrut tu să fii cu averea statului, tot trebuia să mai scoţi din sertar bani pentru ca respectivii comisari să se răcorească cu un cico. Era distractiv când au apărut camerele de supraveghere în magazine... ceva mai dificil pentru ei. Trebuiau să joace rolul de inspector care îşi face meseria,