O evoluţie fericită este aceea că am început să învăţăm că nu există mai multe feluri de români, diferenţiaţi după consumul sau nu al salamului cu soia.
Una dintre cele mai plăcute impresii pe care le-am avut pe 15 ianuarie, la Botoşani, a fost aceea că lumea noastră literară începe să-şi dea seama de unitatea sa, dincolo de diversitatea rezidenţelor adoptate de scriitorii de limba română. Dacă acum câţiva ani, când Premiul Naţional de Poezie a fost acordat poetei Gabriela Melinescu, am auzit şi am citit diverse opinii privind adecvarea/ inadecvarea premierii unui scriitor „care n-a mâncat salam cu soia", nu am mai auzit asemenea discuţii anul trecut, când a fost laureat Dorin Tudoran, trăitor la Washington, nici anul acesta, când premiul a fost atribuit parizianului Dinu Flămând. Aş putea spune că mentalul public românesc, cel puţin în anumite sfere ale sale, a luat-o pe calea cea bună.
Impresia mea n-ar valora mare lucru, dacă nu s-ar fi verificat o săptămână mai târziu, şi nu în ţară, ci în Germania, unde am luat parte la mai multe activităţi organizate de românii din zona Dortmund - Düsseldorf - Köln, deci cumva de partea cealaltă a „baricadei". În zilele petrecute printre ei, n-am avut nicio clipă senzaţia că ei s-ar socoti altfel de români, nici eu n-am crezut despre ei aşa ceva. Sâmbătă, la o întâlnire cultural-gastronomică a elitei intelectuale din zonă, de la Zülpich, organizată de dl Ion Marcea, şeful clinicii de psihiatrie de la marele spital din localitate, m-am simţit atât de bine, atât de „acasă" - în sensul bun al cuvântului! -, încât, în locul recitalului programat, am preferat să recit o singură poezie, dar să le mărturisesc ceea ce simţisem de-a lungul zilei - faptul că începusem să înţeleg mai bine că nu există decât o singură mare comunitate românească, distribuită, ca într-un arhipelag, în insula-mamă şi o mulţime de insule şi ins