Articolul meu anterior, în care evocam revenirea suspectă în actualitate a unui personaj al trecutului - liberalul Radu Câmpeanu - a fost întâmpinat cu salve de imprecaţii şi calomnii. Nimic nou în asta: aşa e înţeleasă în România libertatea de opinie. Sursa: EVZ

A scrie despre evenimente şi personaje publice echivalează cu a te autoincrimina - drept dovadă, tot mai frecventele postări în care sunt ameninţat cu exterminarea fizică sau măcar cu puşcăria. Dar nu asta e problema. Observ, cu o consternare sporită, că multe din intervenţiile "postacilor" trădează o şocantă lipsă de memorie. Din acest punct de vedere, ei sunt reprezentativi pentru populaţia României, uitucă şi gata să calce la nesfârşit în aceleaşi străchini. Pentru cetăţeanul obişnuit, ca, de altfel, pentru membrul sau chibiţul de partid, nu există decât prezent. Amnezia a dizolvat România.

Drept consecinţă, nimeni nu-şi aminteşte, măcar ca exerciţiu retoric pur, că problemele insolvabile ale prezentului îşi au originea în tensiunile, minciunile, fraudele şi ticăloşiile trecutului, mai apropiat sau mai îndepărtat. Dar şi în personajele privilegiate ale acelor vremuri. N-am să mă refer la "greaua moştenire" economică şi la supravieţuirea activiştilor şi securiştilor. E uluitor, însă, că nici unul dintre intelectualii şi politicienii încremeniţi în poziţia "echer" în faţa lui Voiculescu nu-şi aduce aminte c-ar fi fost terfelit, seară de seară, prin anii ’90, în gunoaiele televiziunii felixiote.

Ceea ce, monomaniac şi plin de ură, se scrie despre puterea actuală e copia la indigo a scenariilor utilizate împotriva Convenţiei Democrate.

Campaniile nesfârşite contra partidelor istorice, a lui Corneliu Coposu, Ion Raţiu ori Emil Constantinescu, afacerea "Ţigareta 2", denunţarea isterică a sprijinului acordat Statelor Unite în timpul războiului cu Iugoslavia, umilire