Ca om care s-a învârtit prin cercurile mass-media suficient cât să afle că proverbiala “roatã se întoarce”, dar nu îndeajuns cât să rămână închis în acelaşi cerc, am auzit multe persoane cunoscute, ca să nu le numesc publice, care afirmau sus şi tare că ei, dom’le, refuză să se mai uite la televizor. Că îi oripilează atât de tare ceea ce văd pe micul lor ecran devenit, între timp, plasmă sau LCD, încât nu mai pot, cu niciun chip, nici măcar să aibă rãbddare să schimbe canalele până găsesc o emisiune care să le ocupe puţin din puţinul lor timp, ca oameni ocupaţi şi activi ce sunt, darămite să mai şi catadicsească să apese butonul de start al telecomenzii. Până aici, nu ar fi nicio problemă dacă aceste persoane, cunoscute drept “vedete” nu ar ţine morţiş să spună că NU se uită la televizor tocmai în studioul unei televiziuni, în timpul unei emisiuni în direct, trasmisă în prime-time. Nu ar fi nicio problemă nici dacă aceste ve(n)dete şi-ar aminiti de vremurile în care se uitau la “Surprize! Surprize!” în fiecare sâmbătă, invidiind-o pe tanti Flori de la 5 că o vede lumea la televizor şi o să devină celebrã în cartier. Sau de vremurile în care apăreau în diverse scandaluri din care credeau că vor câştiga imagine, bani şi succces dar, mai ales, încrederea ta. A publicului. Dacă mă întrebaţi pe mine, toate debitaţiile, scandalurile şi aceste vedete “de carton” sunt doar vandalizãri inutile ale timpului şi nervilor publicului. Deşi nu avem nevoie de ele, le primim din plin. Le urmărim, tot din plin, din lipsă de alternativă, ne spun şefii televiziunilor “de carton“. Ce nu ştiu ei este că dacă oamenii se uită, nu înseamnă neapărat că le şi place sau că au încrederere că ceea ce văd este adevărat.
Tot ca om, şi încă unul muritor de rând, fără pretenţii de autoritate exclusivă în vreun domeniu sau mãcar de emiţător de opinii pertinente, de bun-simţ şi, cel puţin,
